Ceangăii din Moldova. Identitate și genealogie

1. O lecție de flexibilitate identitară de la catolicii din Moldova (ceangăii)

În Europa de Est, în special în cea de Sud-Est, ideea de „etnie” este tratată aproape ca un adevăr incontestabil. Pentru românul de astăzi, a se considera parte dintr-o comunitate etnică (care împărtășește origini, limbă, simboluri și, mai ales, o conștiință comună) este ceva natural, perceput ca o realitate obiectivă și imutabilă. Cu atât mai puternică devine această identitate atunci când comunitatea este imaginată ca având o continuitate de milenii și o istorie legată de un precis spațiu teritorial.

Până nu demult, însă, identitatea nu era sinonimă cu apartenența la o „etnie” (termen modern din sec. XIX-XX, de fapt necunoscut în contextul tradițional românesc), ci mai degrabă se folosea cuvântul „neam”, fără a corespunde însă exact sensului actual de etnie: dacă erai de „neam moldovean”, nu puteai fi de „neam ungurean” (adică ardelean) sau muntean. Astăzi, nu am interpreta aceste denumiri ca făcând referire la grupuri etnice separate.

Pentru strămoșii noștri de acum 200 de ani, identitatea era, în primul rând, definită de apartenența religioasă (pravoslavnic, papistaș, jidov, turc etc.), de statutul social (boier, răzeș/moșnean, clăcaș, negustor etc.), de obligațiile fiscale (birnic, ruptaș etc.), de satul sau ținutul de origine, precum și, în mod firesc, de faptul că erai autohton (pământean) sau străin. Prin urmare, identitatea nu se stabilea prioritar pe coordonate lingvistice sau culturale: un boier moldovean nu ar fi simțit niciun fel de solidaritate „etnică” față de un iobag român din Transilvania; la fel, nu știm nici cât de încântat ar fi fost un fruntaș secui din Trei Scaune să fie pus în aceeași „oală” cu niște șerbi maghiari din Câmpia Transilvaniei, doar pentru că amândoi vorbeau aceeași limbă.

În această privință, încă există comunități care păstrează urme ale unei identități mai vechi, neatinse de naționalismul modern. Un exemplu sunt comunitățile romano-catolice din Moldova, cunoscute sub numele de „ceangăi”. La ei, mai ales în rândul celor vârstnici, se poate observa încă o formă de autoidentificare „pre-națională”.

Lăsând deoparte opiniile divergente ale specialiștilor (pentru care las câteva referințe în bibliografie), aceste comunități rurale își construiesc – sau, mai corect spus, își construiau până de curând – identitatea „de neam” pe doi factori principali:

Religia romano-catolică: acesta este elementul identitar fundamental: „noi suntem catolici”.
Și, ca firească consecință a primului factor, conștiința clară de a nu fi vlahi (oláh, în maghiară), adică de a nu fi ortodocși. Într-adevăr, termenul desemnează românii ortodocși, însă asta nu înseamnă că un catolic din Moldova nu poate avea identitate națională românească (ba chiar este identitatea națională pe care și-o asumă cel mai adesea), ci doar că, paradoxal dar de înțeles, nu este vlah!

Dialectul arhaic maghiar (ceangăiesc), pe care încă îl mai vorbesc câțiva dintre acești catolici din zonele Bacăului și Romanului, nu constituie pentru ei un factor identitar primar. Asta și din cauza unei forme de autostigmatizare („nu este o limbă adevărată”, „nu vorbim chiar ungurește, ci o corcitură”), ei nu văd limba ca element central al identității, dar, in special, asa cum remarcă Vilmos Tánczos (v. jos): „vorbitorii atribuie limbii folosite […] în primul rând o valoare practică, funcţională și nu se raportează la aceasta în mod simbolic (de exemplu, nu sunt mândri de limbă, nu o apără etc.)”, pentru că – exact invers față de ce ne-a învățat naționalismul: „în stadiul prenațional, limba vorbită nu are o funcție de identificare la un nivel mai înalt”.

Un catolic de pe Valea Siretului, care cu părinții vorbește „ceangăiește”, iar cu copiii „românește” și care își asumă o identitate bazată pe apartenența la confesiunea catolică, poate fi, în raport cu „ceilalți” un român adevărat – atunci când votează, urmărește calificarea României la Campionatul European de Fotbal sau, pe vremuri, când a făcut armata – dar și un ungur pentru un vecin ortodox (ori „bozgor”, dacă acel vecin este mai dușmănos) sau un interesant „maghiar-ceangău” pentru un etnograf venit de la Cluj sau Budapesta.

Având în vedere această situație, putem spune că încercarea de a încadra populația romano-catolică din Moldova în categorii etnice rigide (așa cum ne-a învățat naționalismul) este destinată eșecului, neavând alt rezultat decât accentuarea distanțelor și complicarea ulterioară a relațiilor dintre maghiari și români. În cazul ceangăilor, vorbim, așadar, mai degrabă despre o identitate contextuală, consecință a interacțiunilor dintre aceste grupuri și mediul social, politic și cultural extern.

2. Genealogia: o cheie pentru a înțelege istoria mai în detaliu

Caracterul contextual al identității ceangăilor nu exclude, însă, necesitatea investigării originilor lor. Un mod sănătos de a depăși dilema simplistă „strămoșii mei au fost unguri sau români?” este să cercetăm direct sursele epocii și să înțelegem complexitatea reală a trecutului.

Așadar, pentru a descoperi concret cine au fost înaintașii catolicilor moldoveni de azi și, astfel, pentru a descoperi diversitatea de contexte și povești care le-au modelat istoria, merită să apelăm la genealogie.

Sursele genealogice pe care dorim să le recomandăm descendenților acestor comunități sunt:

Registre de stare civilă: au fost introduse în decembrie 1865 și cuprind actele de naștere, căsătorie și deces (în unele cazuri și de adopție sau divorț). Dosarele mai vechi de 100 de ani sunt păstrate la secțiile județene ale Arhivelor Naționale și pot fi consultate în sălile de studiu ale acestora (SJAN Bacău, SJAN Neamț, etc.).
Mitrice din parohiile romano-catolice și „Status animarum”: se numesc „mitrice” registrele completate de parohii, care conțin înregistrări ale nașterilor, cununiilor și deceselor. Însă „Status animarum” – adică „starea sufletelor” – consemnează numele, vârsta și starea civilă a credincioșilor, precum și alte detalii: dacă cineva era „servus” (slugă), „famula” (fată în casă), „filius animae” (copil de suflet), gradul de rudenie etc. Aceste dosare funcționau ca recensăminte confesionale interne, menite să reflecte situația religioasă și demografică a comunităților. Astăzi ele constituie izvoare istorice importante pentru genealogie, demografie și pentru istoria catolicilor din Moldova. Pentru ambele surse citate, păstrate în prezent în fondurile arhivelor județene de interes, primele documente de acest fel datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Totuși, merită menționat faptul că există și câteva recensăminte ale catolicilor din Moldova, anterioare, datând încă din secolul al XVII-lea. Dintre acestea se remarcă bine cunoscutul „Codex Bandinus” întocmit de episcopul Marco Bandini (BAN1648), precum și anexa la relatarea misiunii desfășurate în Moldova de misionarul Bernardino Silvestri (1696).
Catagrafiile Vistieriei Moldovei: Aceste documente înregistrează nominal populația Moldovei, menționând capul de familie. Ele includ împărțirea pe categorii fiscale, de pildă între supușii obligați la plata impozitului (birnici) și cei scutiți, sub diverse forme. Aceste surse acoperă o bună parte din sec. XIX.

Concluzii

Ceangăii din Moldova ne arată că identitatea nu este un dat fix în timp, ci un proces flexibil, sensibil la contextul înconjurător. Mai mult decât originea etnică sau limba, apartenența religioasă și viața comunitară le-au conturat modul de a se defini.

Genealogia este însă cea care ne ajută să le înțelegem originea cu adevărat, prin documente concrete și nu prin interpretări generale. Întrebări precum „Din ce sate și comunități transilvănene au plecat acei oameni care au dat viață ceangăilor din Moldova?” sau „De cât timp trăiesc diferitele familii ale comunității catolice de astăzi la est de Carpați?” sunt, după părerea noastră, pe deplin legitime și încă așteaptă răspuns.

Bibliografie selectivă

Baker R., „On the Origin of the Moldavian Csángós”, în The Slavonic and East European Review, vol. 75, nr. 4, ottobre 1997, pp. 658-680.

Coșa A., Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun, Sapientia, Iaşi, 2007.

Davis R.C., Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority's Struggle for National Belonging, 1920-1945, The University of Wisconsin Press, Madison, 2019.

Mărtinaș D., Originea ceangăilor din Moldova, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

Pozsony F., Ceangăii din Moldova, Asociaţia Etnografică Kriza János, Cluj-Napoca, 2002.

Șerban S., „Catolici şi ortodocşi în Moldova, aspecte ideologice şi sociale în sate mixte Confesional”, în Sociologie românească, vol. II, nr. 1, 2004, pp. 117-140.

Tánczos V., „Vreau să fiu român!”: identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca, 2018.

Văcaru S., Din Istoria comunităților catolice din Moldova, Sapientia, Iaşi, 2014.