Cristian Mușa: Etnografie și genealogie în Documente Chiojdene

... din seria Interviurilor Genealogica

În al treilea episod din seria interviurilor Genealogica îl avem ca invitat pe Cristian Mușa, doctor în filologie și cercetător științific etnocoreolog la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”al Academiei Române. Originar din Starchiojd, vechi sat prahovean de moșneni care a aparținut de fostul județ al Săcuienilor, Cristian Mușa este autorul mai multor publicații dedicate satului natal. Cea mai recentă, publicată alături de Cezar Buterez, este volumul Documente Chiojdene, apărut la Editura MEGA în anul 2025.

Publicația de documente este o apariție deosebit de interesantă, care continuă peisajul editorial dedicat Țării Chiojdurilor, deschis de studiile lui Nicolae Iorga și de colecția îngrijită de Constantin Râpeanu și Nicolae Simache. Pentru un pasionat de istoria acestor sate străvechi, e o apariție surprinzătoare, deoarece fondul documentar al regiunii părea deja epuizat. Totuși, colecția aduce în atenția cititorilor nu mai puțin de 84 de documente complet inedite, cel mai vechi datând din 1579, conținând informații genealogice deosebite despre neamurile de moșneni chiojdeni.

Actele urmăresc un conflict funciar de amploare, desfășurat de-a lungul câtorva secole între două cete de moșneni chiojdeni rivale: tihuleștii și râmbeii. Este surprinsă realitatea nuanțată a vieții cotidiene a moșnenilor, departe de imaginea idilică și romanțată din mentalul colectiv. Sunt personaje litigioase, înverșunate în prigoniri, care dau cărți de blestem, își înfometează vitele și recurg la acte de violență, dar în același timp sunt capabile să stăpânească frățește moșii în bună înțelegere, își iubesc pământul, oferă danii, fac adopții și alte acte de caritate.

Am stat de vorbă cu Cristian despre cum a apărut această colecție, despre cum citește un etnograf documentele vechi, despre genealogia neamurilor de moșneni chiojdeni și, în sens mai larg, despre legătura dintre etnografie și genealogie ca discipline surori.

Despre Cristian Mușa și Starchiojd

Povestește-ne puțin despre preocupările tale; ce este etnocoreologia și cum ai ajuns la ea?

Iată că deschidem interviul cu un subiect de care sunt sigur că știu foarte puțini oameni, dar care are nevoie de atenție și, mai ales, de diseminare, măcar în rândul specialiștilor din domeniile de cercetare în general. Etnocoreologia este una dintre cele mai tinere științe care studiază cultura țărănească și se ocupă de studiul jocurilor/dansurilor tradiționale. O știință necunoscută în România, care viețuiește doar în institutele de profil ale Academiei Române și care nu are mai mult de patru-cinci specialiști. Deși este necunoscută, cum spuneam, are un rol deosebit în întregirea studiului culturii tradiționale, jocul popular fiind una dintre cele mai complexe și mai importante creații țărănești cu roluri clare, sigure, obligatorii în cadrul momentelor rituale, ceremoniale și sociale ale satului. Cercetarea etnocoreologică nu implică numai jocul în sine, ci totodată, performerul, locul, spațiul, timpul, repertoriul, simbolistică și funcții fără de care omul satului nu ar fi putut funcționa, cel puțin la nivel spiritual.

Din dorința de a mă face etnograf am ajuns la etnocoreologie, aceasta prin studiile de licență în etnologie de care am beneficiat la secția de Etnologie a Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Această facultate, nu numai că mi-a oferit baza etnologică, ci mi-a deschis și poarta spre etnocoreologie. În cadrul cursurilor de etnocoreologie am descoperit această știință care are metode proprii de culegere și arhivare și, mai ales, are un limbaj grafic special cu ajutorul căruia se notează fiecare gest al corpului uman astfel încât să se poată conserva și transmite întregul complex de mișcări. M-am format în etnocoreologie, nu numai cu ajutorul acestor cursuri, ci și cu ajutorul studiilor practice în dans popular și a celor teoretice în muzică. Acum predau și eu cursurile de etnocoreologie la Universitatea din București și la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie ca profesor asociat, în paralel cu activitatea de cercetare științifică.

Sârba, joc tradițional de la Bătrâni, publicat în Cristian Mușa, „Studii de etnocoreologie. Contexte, funcții, restituiri”, Editura Muzicală, București, 2025, p. 246.

Ai menționat că ai ajuns la etnocoreologie urmându-ți pasiunea pentru etnografie. Cum ți-a modelat satul natal Starchiojd interesul pentru cercetarea culturii tradiționale?

Nu știu dacă aș avea cuvintele potrivite pentru a exprima, cred că tot ce a fost și ce mai este acolo și tot ce am trăit. Spațiul, bisericile de lemn, casele cu prispă și cu beci, tradițiile, obiceiurile, poveștile despre grupuri nomade care prădau satul, dar totodată și cele despre oamenii „grei” ai țării care au vizitat satul de mai multe ori: savantul Nicolae Iorga, patriarhul Miron Cristea, regii României, cele despre războaie și foamete, viața trăită în munți la locuințele sezoniere. Totul a fost pentru mine o resursă nesecată de cultură tradițională pe care mi-am dorit întotdeauna s-o descopăr și, mai mult, și s-o captez în scrieri pentru cunoașterea ei peste generații.

Mai mult, peste acestea cred că au fost oamenii: felul lor de a fi, de a se îmbrăca, de a vorbi și, mai ales, legătura pe care ei o aveau cu trecutul. Acești oameni, cei mai mulți născuți la începutul veacului trecut, aveau un „magnet” care pe mine mă atrăgea întotdeauna, mă fascina să cunosc lumea aceea.

De asemenea, interesul a crescut și mai mult studiind lucrările de istorie și folclor despre localitate scrise fie de fii ai satului ajunși în funcții de cultură importante, fie de outsideri care au găsit pe acele plaiuri „comori” care se cer șlefuite. Prin aceste activități, Starchiojdul și satele Chiojdene, în general, înregistrează activitate științifică de cercetare de aproape un secol și jumătate constant. Toate aceste aspecte au reprezentat motorul care a pornit dorința de a ajunge cercetător și a analiza lumea satului cu tot bagajul ei cultural atât de minunat.

Casă tradițională din Starchiojd aparținând lui Ion Bărbuceanu, construită în anul 1941. Foto: Cristian Mușa, 2013

Care sunt particularitățile satelor Chiojdene care le-au adus în centrul acestei activități de cercetare științifică de peste un secol? 

Cercetările etnologice, mai cu seamă cele din perioada interbelică realizate de Școala Sociologică de la București, coordonate de Dimitrie Gusti, au fost concentrate asupra vetrelor în care se presupunea că există folclorul cât mai nealterat, cercetătorii căutau cumva măduva trunchiului pentru stabilirea identității unui anumit spațiu ca s-o poată stabili pe cea națională. Însă vetrele, comunitățile aflate la interferență oferă tot atât de interesant și important material pentru studierea fenomenelor de aculturație, de întrepătrundere a grupurilor umane și de forma pe care o ia cultura tradițională în astfel de situații.

În Țara Chiojdurilor, după cum au numit-o istoricii, în special Nicolae Iorga, probabil că aspectele care îi conferă unicitate sunt tocmai cele legate de interferența dintre acest spațiu cu alte grupuri și cu alte „țări”. Dacă vorbim despre România ca fiind așezată la răscrucea unor imperii, împrumutând de peste tot câte ceva, cum este normal, Țara Chiojdurilor se află la răscrucea celor trei țări istorice: Transilvania, Moldova și Țara Românească, în „mijlocul suflării românești”, după exprimarea etnografului Neculai Pascu, ceea ce a făcut ca aici să se depoziteze mostre de cultură din toate acestea. Cel puțin studiile de specialitate au dezvăluit aspecte ardelenești și, deopotrivă, moldovenești în întreaga structură culturală a locului: tradiții, obiceiuri, arhitectură, muzică, jocuri, grai, port etc.

Deși geografic pare a fi o zonă izolată, Chiojdurile au fost permanent în legătură cu românii de peste munți, fie prin roirea acestora și așezarea lor la curbura Carpaților, fie prin schimburile de mărfuri, prin activitățile principale legate de munca în munți, legate de păstorit sau prelucrarea lemnului, mai ales că în munții chiojdeni se afla granița dintre Țara Românească și cea Ungurească. Toate acestea au prilejuit crearea unei culturi unice care este un exemplu de depozit identitar românesc.

Odaie (locuință sezonieră) din Munții Siriu. Foto: Cristian Mușa, 2022

O descoperire neașteptată: Documentele Chiojdene

Alături de Cezar Buterez, ai continuat această tradiție a activităților științifice în Țara Chiojdurilor editând o colecție privată de documente. Aceasta a apărut de fapt dintr-o cercetare de teren cu un cu totul alt scop: ați plecat să lămuriți misterul schitului dispărut de la Rotarea. Cum s-a întâmplat, concret, această descoperire neașteptată?

Terenul etnologic este fascinant întotdeauna pentru că atât memoria culturală colectivă, cât și lăzile de zestre și podurile caselor și grajdurilor sunt pline de mărturii ale unei culturi trecute și totodată prezente, mostre de identitate pe care trebuie să le culegem și să le conservăm.

În anul 2013 și 2014, împreună cu doamna profesoară Ioana-Ruxandra Fruntelată de la Catedra de Etnologie a Universității din București, am coordonat, la Starchiojd, o echipă de cercetare formată din studenți și masteranzi de la programul de studii etnologice, printr-un parteneriat încheiat între Centrul Județean de Cultură Prahova și Universitatea din Bucureşti. Informațiile culese au fost materializate în două volume care cuprind în special aspectele patrimoniului cultural material și imaterial.

Actul de danie al schitului din Rotarea

Tot în timpul acestor culegeri am aflat de la una din informatoarele noastre, de la tanti Mia Bejgu din satul Rotarea, de existența unui schit desființat din cauza unei alunecări de teren. Totodată, ne-a pus la dispoziție și un act de danie din anul 1763, prin care un călugăr Pahomie înzestra schitul cu toată partea sa de moșie rămasă de la părinți. Acea informație avea să mă frământe în toată perioada de după, dorind să adun cât mai multe date. Pornind de la această informație l-am rugat pe colegul meu, Cezar Buterez, să se alăture căutărilor, el cunoscând foarte bine zona și fiind un bun specialist în aflarea moșiilor și în istoria parohiilor.

Am pornit împreună spre locul schitului, în anul 2019, însoțiți de domnul Petre Bejgu, fiul Miei Bejgu, descoperind, în timpul discuțiilor noastre, că acel act de danie a fost desprins dintr-o colecție de 84 de documente scrise pe parcursul a 304 ani, în perioada anilor 1578-1882, documente inedite care se referă mai ales la istoria unei cete moșnenești importante, cea a râmbeilor.

Tanti Mia Bejgu, păstrătoarea colecției de documente, pe prispa casei în timpul cercetărilor folclorice. Foto: Radu Ivanov, 2014.

De ce ați decis să publicați această colecție, și cum a decurs procesul, de la transcrierea documentelor până la forma finală a cărții?

Inițial nu ne-am gândit la publicare, ci doar la citirea lor pentru a vedea ce mistere ascund. Deși ne-am dat seama că este o muncă foarte mare, am considerat că este o ocazie unică de a afla câte ceva despre schit. Astfel, am început să le transliterăm și aici Cezar Buterez a avut un rol deosebit de important, deoarece eu nu cunosc chirilica și nu aș fi avut izbândă niciodată. Citirea lor a durat destul de mult, mai ales că fiecare dintre noi a fost ocupat cu multe alte activități.

După citire, am constatat că niciun document nu se referea de fapt la schit, dar totuși am considerat că materialul trebuie valorificat. A urmat munca de editare, interpretare istorică, geografică și etnologică și cu o prefață semnată de doamna Oana Rizescu, cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga” și cu susținerea financiară a domnului Petre Bejgu am publicat acest volum unic, zic eu, pentru cercetarea contemporană.

Documentele din colecția lui Petre Bejgu

Cum ai trăit această experiență a descoperirii unor documente inedite la nivel personal?

Întotdeauna mi-am dorit să aflu cine sunt, al cui sunt, de unde îmi trag seva. Pe lângă informațiile transmise prin viu grai din familie și cele din colecția de documente publicată de Constantin Râpeanu și Nicolae Simache, volumul editat de noi oferă informații „apetisante” chiar despre rădăcinile mele. Am identificat numele unor rude, strămoșii mei din Rotarea, familia Oprea care întotdeauna a avut influență economică și socială acolo și legătura lor cu alte cete de moșneni din sat, numele de locuri pe unde am lucrat pământul, posibil și un teren pe care l-am moștenit de la străbunici etc.

Am trăit momente fascinante cu fiecare document citit din care aflam tot mai multe despre oamenii și locurile satului natal. De asemenea, m-a fascinat faptul că aceste documente se află într-o colecție particulară, nevăzută și nestudiată de nimeni și că au rezistat într-o stare excepțională peste vremuri în casa unui om și într-o societate care a trecut prin atâtea schimbări sociale și istorice și că în ciuda tuturor necazurilor și bucuriilor timpului trecut, „glasul” lor a rămas același acolo într-un spațiu al gospodăriei.

De asemenea, am constatat că lupta pentru pământ, sursa de trai cea mai valoroasă, a rămas până în zilele noastre, ceea ce a făcut ca multe dintre evenimentele descrise să fie, încă, o actualitate, ceea ce justifică faptul că indiferent de evenimentele istorice, politice etc., structura culturală își păstrează specificul.

Biserica din Rotarea cu hramul Nașterea Maicii Domnului. Altarul și o parte din naos sunt altarul și naosul schitului adus cu boii în acest loc, construcția fiind mărită și transformată în biserica satului.

De la etnografie la genealogia cetelor de moșneni

Un istoric ar citi, poate, un zapis strict ca pe un act juridic. Ce anume vede acolo un etnograf? Ce ne pot spune astfel de documente mărunte despre felul de a trăi al unei comunități de moșneni, dincolo de marile teme istorice?

Etnologii, în general, lucrează cu documente create pe teren de ei sau de cercetătorii înaintași în urma observației directe sau prin culegeri provocate. De asemenea, etnografii pot analiza și obiecte aflate în colecții particulare sau ale unor instituții, dar mai puțin lucrează cu astfel de hrisoave. Am constatat, în urma lucrului cu documentul, că oferă extrem de multe informații care sunt de luat în seamă.

Dacă din punct de vedere istoric nu există neapărat o lămurire clară asupra spițelor de neamuri, asupra moșiilor și problemelor mari ale zonei, din punct de vedere etnologic documentele oferă imagini unice sau confirmă informațiile și concluziile din bibliografia de specialitate. În situația colecției publicate de noi, din punctul de vedere al culturii țărănești, documentele dezvăluie informații interesante despre organizarea socială și juridică a comunității, despre anumite ranguri, locuire, ocupații, meșteșuguri, sărbători, calendar, port popular, relația cu pământul, structura obștilor și multe alte aspecte care dau „greutate” înțelegerii funcționării din punct de vedere social și spiritual al unui grup uman. Astfel de documente mărunte, așa cum le-am numit noi, pot să glăsuiască despre gândirea, organizarea, chibzuirea unei comunități și ajută la completarea structurii culturale la nivel macro.

Ai pomenit indicii găsite în aceste documente referitoare la organizarea socială a satului. Cum a evoluat această structură de la spițele extinse de moșneni la familia modernă și ideea actuală, mai restrânsă, de rudenie?

Rudenia în trecut se păstra uneori chiar până la a șaptea spiță, ceea ce implica o unitate importantă/obligatorie pentru funcționarea grupului. Prin relațiile între membrii familiei nucleare, între aceasta și familia lărgită, apoi cu vecinătatea și cu întreaga comunitate se păstra o rânduială care ducea la stabilirea unui echilibru la nivelul grupului.

Rudenia de sânge, cât și cea spirituală erau foarte bine cunoscute, păstrate cu sfințenie și respectate. Niciuna nu era mai presus decât cealaltă, ci funcționau în paralel și aveau legile lor bine cunoscute de comunitate.

Un exemplu foarte bun este dat de instituția țărănească a horei satului care funcționa în fiecare zi de duminică din afara posturilor și la sărbătorile mari de peste an unde nu jucau între ei frații, verii, nașii cu finii, frații de sânge sau de botez, contextul având strict funcție premaritală, era o ocazie clară unde se legau relațiile care duceau la crearea noilor familii.

Legăturile fizice și simbolice dintre rude s-au slăbit considerabil deoarece s-au schimbat foarte mult stilul de trai, mentalitatea și credința, iar libertatea de a trăi în alte zone decât vatra comunității de baștină a dus la o înstrăinare a unora de alții. Pe de altă parte, dezmembrarea nucleelor amintite a dus și la necunoașterea gradelor de rudenie, mai ales la cele spirituale, creând mediu propice dezvoltării ideii de individualitate în detrimentul celei de grup.

Cruce (troiță) la intrarea în  Starchiojd. Foto: Cristian Mușa, 2021

Această fluiditate a rudeniei pe care o descrii reiese foarte clar din colecția pe care ați editat-o. Cum pot sprijini aceste documente publicate de voi — zapise, jalbe, foi de zestre, foi de cheltuială — cercetarea genealogică a spițelor de moșneni?

Nelucrând de obicei cu astfel de documente, nu am știut câtă informație etnografică pot să aibă și, mai ales, cât pot să sprijine genealogia. Am constatat că sunt surse foarte bogate care ajută fără greș la realizarea unor arbori genealogici, măcar parțial, dar acest lucru ține și de cât de multe documente are comunitatea studiată.

Prin documentele noastre, referindu-se la câteva neamuri și fiind scrise pe o durată destul de mare, am reușit să schițăm parcursul câtorva familii și să aflăm legăturile dintre membrii comunității: frați, părinți, fii, cumnați, legături de cumetrie, nășie, etc. În cazul familiei lui Iancu Oprea, de pildă, am reușit să realizăm un arbore destul de bogat doar din aceste documente, fără să consultăm catagrafii și recensăminte.

În plus, astfel de documente oferă nu numai date seci, strict statistice sau la obiect, ci oferă și poveștile de familie, contexte de înrudire sangvină și spirituală, reguli de moștenire între rude care pot schimba un anumit traseu de rudenie la un moment dat.

Un exemplu important cred că este dat de situația familiei lui Iancu Oprea. Acesta se căsătorește cu Samfira, văduva lui Gheorghe Râmbeu, cu acceptul socrilor ei. În noua configurație, Iancu devine ginerele Voicăi, mama lui Gheorghe Râmbeu, iar soția sa, Samfira rămâne tot noră, dar un fel de fiică adoptivă, întrucât Voica îl consideră ginere pe Iancu. Chiar dacă aceștia nu au legături de sânge cu Voica, intră în trupul ei de moșie, devin rude spirituale. Așadar, se cere și studierea colecțiilor de acest fel pentru întregirea imaginii neamurilor, a spițelor de moșneni dintr-o comunitate.

Ce au de învățat pasionații de genealogie de la etnografie, ca metodă, ca perspectivă, sau ca disciplină soră?

Cred că trebuie să înțelegem că cea mai productivă formă de cercetare este cea pluridisciplinară pentru că dacă aparent științele sunt separate, ele au un substrat comun pe care nu-l putem rupe pentru a face cercetări individuale. În studierea culturii tradiționale vorbim despre cultură materială, cea palpabilă, și cea imaterială, adică aceea pe care nu putem s-o vedem, s-o palpăm, ci doar s-o auzim, s-o simțim, s-o purtăm în memorie, dar ele sunt legate prin cunoștințe, pentru că și cultura materială este făcută din cunoștințe, credințe, simbolistică etc.

În aceeași situație putem să vorbim și despre etnografie și genealogie, se impune folosirea unor metodologii comune de culegere de date și să se încerce cât se poate să se folosească toate sursele, că de epuizat este imposibil. Vrând sau nu, etnografia și genealogia sunt interdependente.

Dacă pluridisciplinaritatea este cheia, ce surse mai puțin convenționale ai recomanda cuiva care vrea să cerceteze genealogia din zona Țării Chiojdurilor?

În afară de documentele publicate și de bibliografia destul de bogată despre zonă, nu sunt de ocolit memoria colectivă, caietele țărănești, cimitirele, listele cu numele eroilor. Nu în ultimul rând, pomelnicele: la Starchiojd, cel puțin, preotul păstrează la biserică scris într-un caiet, pomelnicul fiecărei familii și în cazul unui proaspăt decedat, preotul este anunțat pentru a actualiza lista, iar acest pomelnic este moștenit de obicei de copilul care rămâne în casa părintească laolaltă cu mormântul de familie.

Pomelnic identificat de Pr. Silviu Marin și  Cristian Mușa în altarul bisericii Cuvioasa Paraschiva, 15.05.2021

Concluzie

Cum privești tu, ca etnograf, proiectul Genealogica de digitalizare și liberalizare a accesului la surse relevante în cercetarea istoriei familiilor? 

Este un demers excepțional care poate să aducă laolaltă informații inedite cu ajutorul cărora se vor completa studiile de specialitate. Avem nevoie să știm de unde venim și încotro o apucăm, nu numai din pură curiozitate, ci din nevoia spirituală de apartenență la o civilizație, la un grup, la un neam, așa cum aminteam anterior. Accesul la astfel de surse ar facilita înțelegerea multor fenomene sociale și culturale despre relațiile între oameni și comportament în general.

Poartă tradițională din satul Brădet, comuna Starchiojd. Foto: Cristian Mușa, 2013

Pentru final, ne poți spune la ce lucrezi acum?  Ce urmează după Documentele Chiojdene?

Să spun la ce lucrez este puțin mai complicat întrucât am transformat pasiunea în meserie și mă tentează să fac orice ține de cultura tradițională în general și, mai ales, tot ce are legătură cu Starchiojdul, fiind, încă, un spațiu extrem de ofertant pentru cercetare. Activitatea mea se îndreaptă, pe de o parte, spre analiză și teoretizare din punct de vedere etnocoreologic la nivel național, iar pe de alta, spre colectarea de date și publicarea tuturor informațiilor care țin se satul natal, de Starchiojd. Așa că am în lucru mai multe cărți, cum ar fi: un dicționar de termeni coregrafici, un manuscris din Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” realizat de etnocoreologul Andrei Bucșan, un volum de versuri și unul de povestiri etnologice inspirate din viața, amintirile și trăirile de la Starchiojd și, de asemenea, un volum în care o să editez caietele și însemnările poetei populare Lica Diaconu din Starchiojd, care o să cuprindă înclusiv genealogie și toponimie.