Linked localities: Săvinești
Publicăm mai jos Monografia satului Săvineștii–Roznov, jud. Neamț, redactată în 1945 de învățătoarea Maria Hârțescu, de la școala primară din Săvinești. Documentul se păstrează la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în fondul Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, 1945, inv. 2208, dos. 2235 / nr. vechi 24/41/H și face parte din categoria monografiilor redactate de cadre didactice în cadrul dosarelor profesionale, în legătură cu obținerea gradelor didactice (vezi și articolul nostru dedicat acestui tip de surse).
Lucrarea este dactilografiată (47 file) și este publicată mai jos în transcriere fidelă după original, realizată de Andrei Cucuruz.
Potrivit datelor din dosar, Maria Hârțescu a fost numită în învățământ la 1 septembrie 1937, cu rectificarea înaintării la gradul II prin ordinul M.E.N. nr. 57119/1938. A funcționat inițial la școala primară din comuna Șerbești, jud. Neamț, până la 1 septembrie 1939, când s-a transferat la școala primară din satul Săvinești–Roznov, jud. Neamț. A fost căsătorită cu preotul satului Săvinești, Victor Hîrțescu.
MONOGRAFIA Satului Săvinești, com. Roznov, Jud. Neamț, lucrare întocmită de D-na Maria Hârțescu, învățătoare gradul II, stat personal N=16913
MONOGRAFIA SATULUI SĂVINEȘTI ROZNOV-NEAMȚ
Satul Săvinești se află situat în partea de Sud-Est a jud. Neamț, pe partea de răsărit a râului Bistrița, la o depărtare de 9 km de orașul Piatra Neamț, pe partea de apus a șoselei Naționale Piatra N-Bacău (la 500 m depărtare de această șosea).
Acest sat se megieșește la M.Noapte cu satul Cut, la M.Zi cu satul Roznov, la Răsărit cu satul Slobozia și la Apus cu satul Calu.
În partea de Apus a satului, dincolo de râul Bistrițam se înșiră lanțul munților Carpați, cu denumirea de munții Tazlău, la o distanță de sat de cca. 1,500 km.
Cam la mijlocul acestei distanțe, între sat și munți, se află cursul râului Bistrița. Pe-a doua terasă a râului Bistrița se află așezat paralel cu acest râu, satul Săvinești, pe o lungime de 4 km, iar la Apus se află terasa a III-a a acestui râu.
Înainte vreme, satul a fost așezat pe prima terasă a râului Bistrița, dar din cauză că acest râu și-a schimbat cursul, lărgindu-și albia din cauza inundațiilor, locuințele fiind amenințate, astfel că, au fost nevoiți oamenii să-și mute gospodăriile acum vreo 15 ani în urmă, pe a doua terasă, rămânând azi cursul Bistriței, în mijlocul vechiului sat distrugând puhoaiele, orice urmă de livadă sau locuință.
Sunt în sat 510 case, așezate una lângă alta, pe o lungime de 4 km, înșirate pe două linii intretăiate de uliți, iar lățimea satului este de 0,500 km.
Sat vechiu de clăcași, al cărui trecut se pierde în negura vremurilor, căci nu este undeva însemnat, de când a luat ființă satul.
Legendele orale povestesc că satul ar fi luat ființă acum mai bine de 200 de ani, odată cu primul gospodar pe care-l chema Savin, de la care-și trage numele și satul; familii cu acest nume sunt în sat, dar nu așa numeroase cum sunt de pildă : familia Tofan și Roman.
Hotarul moșiei începe de la cantonul satului, ce se află pe șoseaua națională Piatra N-Bacău, în partea de M.zi a satului, continuând cu drumul de țarină ce dă în șoseaua județeană Roznov-Căciulești, în partea de Răsărit, apoi se continuă spre M.Noapte, până în apropierea satului Doina, urmând un hotar din aceiași șosea, continuându-se spre Apus cu Izvoare, pe lângă satele D-va Roșie și Brășăuți, până în râul Bistrița.
Vechii proprietari ai moșiei au fost : Constantin Vasiliu din moșia căruia s-au împroprietărit locuitorii în anii 1864 și 1879; de la Const. Vasiliu, moșia a fost luată în stăpânire de Colonelul Gh. Roznovanu și Const. Cantemir, de la care a cumpărat-o H. Economus, stăpânind-o până la 1920, când s-a făcut exproprierea și s-a împărțit la mobilizații din 1916-1918, în număr de 2240 de ha. De la acest proprietar, a mai rămas o prisacă și un iaz, pe “valea Călimanilor” și în satul Roznov un castel cu un parc, ce au trecut în patrimoniul Eforiilor Statului, funcționând azi un Colegiu Militar de educația tineretului I.O.V., cu un nume de COLEGIUL MAREȘAL ANTONESCU.
Pe această moșie, în trecut, au fost clădiri boierești, ce au servit de locuință pentru administrarea moșiei, de asemenea coșare pentru strângerea recoltei.
Moșia satului se află într-o regiune deluroasă, pământul fiind nisipos și lutos, dând o producție mediocră la hectar, fiind nevoie în timpul sezonului muncilor agricole, de cât mai multă ploaie, astfel că nu este ocupația de predilecție a locuitorilor din acest sat agricultura și creșterea vitelor, ci plutăria.
Satul Săvinești este format din 510 capi de familie, cu un număr de 2000 suflete, toți fiind de origine etnică Română.
În mijlocul acestei populații nu locuiește nimeni de altă confesiune. Toți sunt creștini-ortodoxi.
Înainte de a începe războiul actual, numărul celor ce trăiau în concubinaj era mai ridicat, dar în prezent nu sunt decât vreo trei cazuri printre locuitori; acești concubini, refuză a se căsători legal, întrucât atât femeia cât și bărbatul se gândesc la faptul ca nu cumva copii din prima căsătorie ar râvni la averea părinților vitrigi din a doua căsătorie.
Cu privire la mișcarea populației din cuprinsul acestui sat, se constată din registrele de stare civilă și bisericești, că este o proporție de cc.a 50% nașteri și 25% decedați.
Dacă spre exemplu, vom face o statistică a născuților și decedaților din anul 1942, vom constata că s-au născut și botezat 85 de suflete, deci 44% iar pe de altă parte, au decedat un număr de 33 locuitori, deci 16,50%.
Excedentul natural (diferența între totalul nașterilor și totalul morților dintr-un an, fără născuții morți) este de 28,50%. Acest număr de născuți și decedați variază, dar diferența anuală nu este mare; raportându-ne însă la timpurile de față, când suntem în războiu, numărul nașterilor a scăzut, iar a decedaților a crescut, această situație anormală se va înlătura când se vor liniști timpurile. Datorită faptului când majoritatea cazurilor părinții și în sepcial mamele nu-și îngrijesc îndeajuns copii, fie din cauză de mijloace materiale, fie din neglijență, fie de frica doctorului și a spitalului, mai ales în cazuri de epidemii, numărul mortalității infantile este ridicat. De multe ori, femeile se mulțumesc să se ducă cu copii la vreo babă oarecare, mai cu experiență, sau într-un caz mai fericit, la preot, de unde primește sfaturile și îndemnurile să se ducă acolo unde copilul se poate însănătoși. Mijloace de îndrumare sanitară sunt la dispoziția săteanului și se speră cu timpul să se înlăture și acest pericol al mortalității infantile, destul de dăunător neamului nostru.
Numărul căsătoriilor este proporțional cu numărul capilor de familie, făcându-se mai mult în timpul toamnei, între tineri care au cam aceișai situație și stare socială, cu mici diferențieri de vârstă. Se explică să se facă aceste căsătorii toamna, fiindcă gospodăria săteanului este mai îndestulată, iar pe de o altă parte și oamenii au mai terminal muncile ogoarelor.
Pricinile care duc la păstrarea sau pierderea sănătății
Din cele descrise până în prezent, s-a arătat care este poziția acestui sat, vecinătățile, moșia, compoziția pământului și mișcarea populației.
Moartea și viața oamenilor nu atârnă numai de Dumnezeu, ci în largă măsură și de răutatea și greșelile oamenilor, de timpurile și împrejurările grele în care ei trebuie să trăiască.
Se cade deci să vedem rând pe rând, pricinile pentru care oamenii își pierd sau își păstrează sănătatea.
a) Pricini izvorâte din felul pământului, care fac să trăiască oamenii
Intrucât satul nu este așezat pe un loc mlăștinos, ce ar putea cauza frigurile, nu sunt cazuri de acest fel, ce ar dăuna sănătatea trupească a locuitorilor; apoi locurile fiind în general nisipoase, recolta se coace mai repede, nu ca în alte părți și în special porumbul, alimentul de bază al săteanului, fiind copt bine, rare ori sunt cazurile când oamenii suferă de pelagră.
b) Pricini izvorâte din legăturile pe care le are satul cu alte centre
O bună parte din locuitorii acestui sat sunt lucrători la fabricele de cherestea din aproprierea satului, cca. 3 km. fabrici de cherestea din com. Roznov, unde se lucrează în permanență.
După un timp oarecare de lucru, cei mai necăjiți în gospodăriile lor, sunt nevoiți să părăsească fabrica, constatându-se că suferă de tuberculoză, cazuri de altfel nu prea numeroase și nu din cauza surmenajului manual, ci al insuficienței alimentare; se observă această boală mai ales la acei care au familii numeroase și pământ puțin. Majoritatea bărbaților fiind plutași și părăsind căminul cu săptămânile, căci se duc cu plutele până la Galați și Brăila, sunt cazuri când contractează anumite boli, dăunătoare sănătății familiare și sociale.
c) Pricini izvorâte dintr-o greșită folosire a brațelor
Ocupația principală a locuitorilor fiind plutăria, după cum am menționat mai sus, de altfel foarte rentabilă, câmpul este lucrat mai mult de femei și copii. Pentru mame, în special, care au copii sugari, muncile agricole din timpul verii, sunt foarte obositoare și sunt cazuri, când pe lângă că au un copil în brațe, apoi alții mici după dânsa și uneltele în spate și hrana, neavând cu cine-i lăsa acasă sau mijloace de transport. O măsură foarte bună ce s-a luat anul acesta, a fost aceea a funcționării Căminurilor de zi, unde copii mici în timpul muncilor sunt crescuți model, prin ingrijirea Comitetului local de patronaj.
Sperăm că pe viitor, să funcționeze și în acest sat un asemenea cămin, care ar ajuta în largă măsură familia numeroasă ce este obligată să-și lucreze pământul, pentru strângerea celor necesare gospodăriei. Acest lucru, însă iarna, nu se întâmplă, căci femeia stă mai mult în casă, ocupându-se cu menajul, iar gospodarul, pe lângă gospodărie, îngrijind de cele necesare traiului zilnic.
d) Pricini izvorâte dintr-o greșită hrănire
Alimentele necesare pentru pregătit hrana zilnică nu lipsesc locuitorilor acestui sat, iar acei care nu au pământ îndeajuns, cumpără toamna cu bani câștigați la plutărie cele necesare traiului; dar femeia fie din lipsă de timp mai ales, în timpul verii când se mulțumește cu o oală de borș și un ceaun cu lapte sau ouă, fie că nu-și dă seama cum să pregătească aceste alimente, căci întrebuințează foarte puțin zarzavat, iar iarna aproape deloc și să nu ne mire faptul când s-a constatat că nici 20% din gospodari nu au straturi de zarzavat.
Se limitează în majoritatea cazurilor la un fel sau cel mult două feluri de mâncare. Acolo însă unde gospodina este vrednică și sunt cazuri când pot fi date model în a ști să facă borșuri și fripturi, sau a coace pâine, acele femei când se face vreo nuntă sau la o moarte este chemată să pregătească masa oaspeților.
O cauză care contribuie la ruina morală și materială a locuitorilor este alcoolul întrebuințat în cantități destul de mari.
În acest sat sunt 5 cârciume. Alcoolul e socotit din nenorocire de mulți ca o hrană, căci le face impresia că-i înviorează.
Acest viciu este înrădăcinat pe o scară întinsă în acest sat.
Sunt oameni în sat cu pământ mult la care s-ar putea vedea o gospodărie model, dar din cauză că au patima beției, casele atât pe dinafară cât și pe dinăuntru lasă foarte mult de dorit; iar la alții cu mai puțină proprietate se observă gospodării care-ți fac plăcere să le vizitezi.
e) Pricini izvorâte dintr-o rea odihnă
Pe lângă o hrană bună și îndestulătoare, omului muncitor îi mai trebuiește și odihnă. În general, casele sunt aproape noui încăpătoare, cu două odăi și tindă. Cu toate că majoritatea au locuințele higienice, nu se folosesc în timpul iernii, decât de o singură cameră; sunt familii care folosesc și două camere.
În majoritatea cazurilor, unde se pregătește hrana, în aceea odaie, familia se odihnește și unde de multe ori, nu au decât un pat mare de scânduri, comun, și o laiță. Camerile, în majoritate, sunt lipite cu lut și văruite. În timpul verii, oamenii dorm mai mult pe afară. În timpul iernii țin în case vite - de obiceiu oi și acei viței nou născuți, periclitând într-o oarecare măsură, sănătatea, în special a copiilor.
Se obișnuiește pe de altă parte să se scoată jarul în afară, spre a se încălzi în cameră și a se astupa hornul. Pericolul nu este așa mare, fiindcă acei ce uzează de astfel de mijloace, au ușa și geamurile defecte, permițând astfel, ventilația aerului.
Sunt și case destul de numeroase, care au sobe tapețate, podite cu scânduri, spațioase și mobilate îndeajuns, depinzând însă în ceea mai largă măsură de gustul gospodinei.
Toate casele din satu sunt construite din bârne și lipite, iar acoperișul din șindrilă. Consumul petrolului pentru iluminat este minim vara, ceva mai ridicat în timpul nopții de iarnă, când nopțile sunt mari, dar nu întrebuințează decât o singură lampă.
În afară de muncă, hrănire, odihnă, fiecare familie, cu higiena ei trupească și sufletească, mai sunt și alte laturi ale vieții satului, care au mare înrâurire asupra sănătății. Spre exemplu, problema fântânilor, care în majoritate sunt așezate la stradă sau în colț de uliță, de unde se alimentează cca. 10 gospodării, având o găleată comună, din care beau de multe ori și vitele. Fântânile sunt dezinfectate, văruite și acoperite, lucru ce se controlează cu prilejul săptămânii higienice, iar acolo unde este cazul, se iau măsuri de îndreptare.
În gospodăria omului, lipsesc în general grajdurile, necesare adăpostirii animalelor și chiar dacă sunt, nu îndeplinesc condițiunile, căci sunt mici, nepodite, și nu scurgere și nici nu sunt închise pe toate părțile; nici prea departe de locuință, așa că, sunt cazuri când trebuie să mergi pe lângă gunoiul vitelor ca să întrii în casă. Sunt și grajduri model, cu fânărie, scurgere, gunoiul de scos prin dos, iar nu prin curte, dar cca. 25%.
O chestiune iarăși importantă este și aceea a latrinelor. În clădirea casei nu se află nici una; toate sunt în dosul casei și în majoritatea neacoperite și împrejmuite cu scânduri sau haldani. Sunt dezinfectate în cursul anului și mai ales atunci când sunt epidemii.
Îmbrăcămintea
Materialul ce se confecționează pentru îmbrăcăminte este procurat din lâna oilor, cânepă și in. Înainte de a începe acest războiu, gospodinele începură să neglijeze vechiul obiceiu de a semăna cânepă și in, procurându-și cele necesare mai mult din comerț. În timpurile de față, cultura cânepei și a inului a luat o dezvoltare întinsă. Aproape fiecare gospodină are cânepă, pe care o lucrează pentru cele necesare gospodăriei. Din cele descrise până în prezent în acest capitol, locuitorii în general sunt sănătoși, cu multă putere de muncă și cu tendința de progres.
Urme din trecut
Vestigii care să vorbească despre viața satului, ca : denumiri de vaduri, poduri vechi de piatră, iazuri străvechi, cruci de lemn sau de piatră la răspântii de drumuri, nu avem; porți vechi de lemn nu se găsesc. Acte vechi și documente nu sunt; nu s-au găsit nici monede vechi. Se găsesc însă urme de ziduri, foste saivane boierești (unde se adăposteau vitele în timpul când țineau proprietarii sus amintiți, moșia la locul numit “Călimani”). O urmă de fântână veche, numită pe atunci tulumbă, se găsește azi sub dealul de lângă satul Deleni, astăzi, refăcută, are denumirea de “Fântâna lui Gheorghe Plăcintă”.
Vechea organizare sătească administrativă era compusă din primul gospodar, care era vornicul satului și alți doi gospodari ca membrii aleși de locuitori, care hotărau și conduceau satul. Ei reprezentau pe locuitorii din sat, în judecata civilă și penală. Vornicul era primar și încasator iar contabilitatea o ținea pe un băț numit răbuj, pe care se făcea diferite semne în formă de linii și cruci și acestea arătau diferite sume încasate. Pământul se da la oameni de vornicul satului, după numărul de vite ce le poseda pentru muncile agricole.
Viața locuitorilor era primitivă : casele erau acoperite cu stuh și paie, ferestrele, în loc de sticlă, aveau burduf, camerile se iluminau cu un opaiț, întrebuințând grăsime și un fitil de cârpă.
Îmbrăcămintea era din cânepă și lână. În timpurile de față se mai păstrează unele obiceiuri vechi, spre exemplu : femeile au mai multă încredere într-o moașă empirică, decât în una oficială. Astfel, este în sat o mătușă “Moașa Aglaia”, de aproape 70 de ani, care are peste 2000 copii asistați și nu naște aproape nici o femeie fără asistența ei. După naștere, femeie rămâne necurată 40 zile, când vine la biserică cu pruncul la închinat. Primul copil născut este botezat de nașul ce a cununat părinții. A doua zi după botez se face scăldătoarea pruncului. Se adună prieteni și rude și în fața lor, nașul scaldă pruncul într-o albie (covată). În covată se pun pene de gâscă pentru a fi ușor ca pana, ouă, busuioc ii se pune în gură, se picură cu lumânarea de la botez în cele patru colțuri ale albiei, simbolizând prin aceasta că este creștin; se pun și bani, pe care-i ia moașa ca răsplată a ostenelei.
La 40 de zile se duce finul la nașă, pentru a-i tăia unghiile pentru prima dată; această operație se face, pentru ca să nu fure când va fi mare. Dacă se întâmplă să moară pruncul, nașul duce un pom la mormânt. (Pomul este o creangă de copac, împodobit cu diferite bunătăți și panglici).
Căsătoria și nunta - obiceiuri -
Înainte de a se face o căsătorie, tânărul trimite o rudă de a sa sau un om de încredere la părinții fetei, dacă consimte la căsătorie. Seara, ambii părinți adună rudele și prietenii iar tânărul împreună cu ai lui și muzica se duc la casa miresei. La plecare, se obișnuiește să tragă câteva focuri de armă, pentru a vesti în sat plecarea lor la logodnă. Ajunși la casa miresei, toți sunt primiți în odaia cea bună, unde se află zestrea fetei și unul dintre rudele băiatului, mai în etate, îi pune întrebarea tatălui fetei : “Întrebaține la ce am venit, ce căutăm?” tatăl fete răspune “Veți da Dv. samă”. În urmă se întreabă dacă fata și flăcăul au avut vreo înțelegere, ei fiind înțeleși asemenea și socrii, trec la zestrea ce le-o dau tinerilor, după care tinerii dau mâna, socrii zicând : “Să fie într-un ceas cu noroc”. Se cinstesc toți oaspeții de față cu plăcinte și vin, iar într-o farfurie cu grâu sau orez și bomboane sunt puse inelele de logodnă. Mirele și mireasa caută fiecare să-și găsească inelul; care-l găsește mai întâiu, acela e mai harnic. După aceea, mireasa scoate câteva vălătuce cu pânză de bumbac și împreună cu viitoarea nașă, care s-a ales tot acuma, încep a croii cămăși de mire și socri mari. De acum și până la nuntă, mireasa poartă pe cap floare albă de lămâiță, iar mirele o fundă de beteală pe piept. Hotărându-se ziua nunții, sâmbătă seara, fete, flăcăi și oameni gospodari, se duc cu muzica la casa miresei ca s-o ia. Se zice, “masa cea mic[, sau vedrele”. Mirele înconjoară masa de trei ori împreună cu părinții lui, zice tatăl nostru, face cruce și pleacă cu toții în cântările muzicii. Ajungând la casa miresei, în curte este un scaun cu o căldare cu apă și un colac împletit în patru. Unul dintre gospodar zice : “Bine v-am găsit sănătoși, socrii mari!”. “Ce umblați, ce căutați pe la casele noastre?”, se răspunde : “Ce umblăm, ce căutăm, floricica să ni-o dați, căci de noi n-o să scăpați” etc. După terminarea acestei conăcării, vornicul și cu un flăcău apucă un colac, mirele trece pe dedesupt, colacul îl rup în două și-l împart pe la oameni. Fetele și flăcăii se îngrămădesc să ia câte o bucățică, pentru a se putea căsători cât mai repede / aceasta-i credința /.
Nuntașii se așează apoi la masă, mirii stau în capul mesei, vornicul închină hainele cele noui, urând mirelor să le poarte voioși. Nuna cea mare, gătește mireasa, după care părinții miresei o iau de mână și o dau mirelui, zicând “Vă dau minte și noroc”. Mirii, sărută mâna.
După terminarea mesei, se înconjoară masa de trei ori, cu cântecul : “De trei ori pe după masă, să iasă piatra (fata) din casă”. Se scoate zestrea din casă, o joacă afară, după care ia mirele pe seamă și pleacă cu toții la casa mirelui. Muzica mai cântă : “Rămâi maică sănătoasă, dacă n-ai fost bucuroasă, să mă vezi seara prin casă” - mireasa plânge. A doua zi, duminică, mirii se duc de dimineață la biserică să se închine, apoi pleacă acasă și cam pe la sfârșitul slujbei, vin pentru cununia religioasă. După aceea, urmează o masă comună, cu daruri și joc, până seara, pentru flăcăi și fete.
Moartea
Când omul se simte obosit de călătoria aceasta pământească, își verifică conștiința, chemând duhovnicul pentru a căpăta iertare de greșalele săvârșite și a prim Sf. Împărtășanie, spre a putea face legătura cu transcendentul. Dacă se întâmplă de omul se chinuiește mai mult timp, se obișnuiește a se face rugăciuni - Sf. Maslu, anumite rugăciuni de deslegare și sunt cazuri când se ia muribundul jos de pe pat, se întinde jos la pământ, spunând că nu-l atrage pământul. După deces, îi se face baie, îl tund și-l bărberesc, îl îmbracă cu haine bune și după aceea îl așează pe o masă în mijlocul casei până se face sicriul. În ziua înmormântării se adună rudele și prietenii, care i-au parte la slujba înmormântării. Nu se obișnuiește a se face înmormântarea celor bătrâni cu doi sau trei preoți, exceptând anumite cazuri. Se scoate mortul afară, unde se află un cort pregătit, simbolizând casa de pe lumea cealaltă. În cort, se află mâncarea, apă, așternut și pernă. Apoi 12 punți, bucăți de pânză de câtiva metrii, ce simbolizează trecerea prin vămile văzduhului. Acestea se dau de pomană, nu la săraci, ci la rudele decedatului, urmând a se face slujba de pomenire, timp de 40 de zile. După terminarea prohodului în biserică, unul din rudele apropiate dă bani la toată lumea de aci, zicând prin aceasta că-i plătește vămile.
Locuitorii din acest sat au un deosebit cult pentru morți și ca sărbătoare a satului, nu este ziua hramului, ci ziua moșilor, când este un adevărat pelerinaj la mormintele de la cimitir. Când moare un flăcău sau o fată, se poartă în fruntea cortegiului un brad împodobit cu panglici de hârtie, de culori diferite și pe o tablă, se duc de fete mari și băieți, cununiile. Se obișnuiește a se bocii de rude și prieteni, tot timpul parcursului. Bocitoare de meserie nu sunt.
ÎNSTITUȚII DE CULTURĂ
Viața religioasă morală și de cultură, se află îndrumată în acest sat, de biserică, școală și cămin cultural.
În acest sat sunt două biserici și anume : Biserica Parohială cu hramul Sf. Voievozi și Biserica filială cu hramul Sf. Înviere.
Biserica parohială cu hramul "sf. Voievozi"
a) Istoricul
Biserica parohială cu hramul Sf. Voievozi a fost construită în anul 1790. Pomelnicul bisericii de la zidire, pomenește : “Împărăteasa Ecaterina Alexeevna, Pavel Veliko (cel mare) 1790”. Fără îndoială că biserica a fost ridicată prin cheltuiala fostului Potemkin, în cinstea împărătesei Ecaterina a II-a. În decursul timpurilor, biserica a fost reparată pe la 1868 și 1933, când a fost și lungită.
b) Descrierea arhitecturală
Biserica se află zidită, în marginea de sud-est a satului. Întrarea în curtea bisericii se face prin partea de apus din drumul satului, împrejmuită la față cu gard de scânduri, iar în celelalte părți, cu sârmă ghimpată. În interior, plantații de arbori fructiferi. Planul general de situație a bisericii este treflat în interior și exterior, format din naos, mult prelungit spre apus. Corpul bisericii, construit din bârne de stejar, bine îmbinate, cu fundațiile și soclu de piatră, pereții căptușiți cu scânduri de brad căptușite, grosimea pereților de un sfert de metru. Turnul clopotniței deasupra naosului, în partea de Apus, acoperișul bisericii în formă de șarpantă, acoperit cu șindrilă solzită. Intrarea în biserică se face prin partea M.Zi - trei trepte lucrate din piatră duc la ușa pridvorului, lucrat din lemn de brad cu două canaturi; înaltă de 1.8m și cu deschiderea de 1.5m. Pridvorul are adâncimea de 3.7m, iar lățimea de 3.1m. Lumina pătrunde printr-o ferestruică de formă dreptunghiulară, așezată în peretele dinspre răsărit și are înălțimea de 0.8m, iar lățimea de 0.5m. Pardoseala betonată și șlefuită cu ciment.
Din pridvor, printr-o ușă de aceeași mărime și formă ca aceea de la pridvor, se trece din prima încăpere a bisericii, care o formează naosul, cu o lungime de 18m, pe o lățime de 4.7. Pardoseala naosului, betonată și slefuită cu ciment, pereții căptușiți cu scânduri de brad vopsite, plafonul căptușit de asemenea cu scânduri de brad, ascund dispozitivul și îmbinarea artistică a bârnelor.
Lângă altar, acoperișul formează o boltă de formă octogonală. În partea de apus, de la un perete la altul, se află cafasul, urcarea la cafas și clopotnița, se face prin naos, printr-o scară de lemn, așezată sub cafas, lângă peretele dinspre M.Noapte. Turnul clopotniței, de formă pătrată, construit din furci de stejar, căptușit cu scânduri, prevăzut cu patru ferestre, adăpostește două clopote, cel mai mare, poartă inscripția “Făcut de clerul din Săvinești, 1790”. Lumina pătrunde în naos prin (?) ferestre de formă dreptunghiulară cu înălțimea de 1m. A doua încpere o formează altarul, despărțit de naos prin catapeteasmă. Forma altarului este semi-circulară, cu o adâncime de 3.4m. În partea de răsărit, o fereastră de aceeași formă și mărime, ca aceea din naos. Pardoseala cu dușamele de brad.
c) Pictura și sculptura
Biserica fiind construită din bârne, este lipsită de sculpturi și alte ornamente. Catapeteasma bisericii, formată din 3 rânduri de icoane și portal; sculpturile din portal, făcute de maeștri-lemnari fără nici o pregătire, ușile împărătești sculptate din famuri și frunze de viță de vie, cu struguri.
Picturile de pe catapeteasmă, lipsite de importanță artistică. Sfinții sunt redați în forma lor naturală și în culoarea roșie a veștmintelor. Fondul, albăstrui-verzui. Pe icoane, nici o semnătură.
Pictura murală, numai în bolta naosului, de aceeași factură, reprezintă icoanele Mântuitorului la mijloc, cu a acelor 4 evangheliști pe margini.
Strana Maicii Domnului, împodobită cu o salbă de argint, pictura de aceeași factură.
d) Artele minore
Biserica este lipsită de obiecte sfinte, cu valoare istorică. Pe Sf. Masă, în altar, se găsesc o evanghelie nouă, legată în argint de China, de la 1903, fără însemnuri marginale, două cruci argintate, precum și celelalte obiecte stric necesare; Sf. Vase, donate de enoriașii bisericii și fără inscripții. Biserica posedă toate cărțile sfinte pentru ritual.
Biserica filială "Sf. Înviere"
a) Istoricul
Biserica filială cu hramul Sf. Înviere a fost adusă la Săvinești din satul Gârcina-Neamț, în anul 1820, cu învoirea egumenului Zaharia de la M-rea Bistrița (Biserica aparținând de M-rea Bistrița; pomelnicul întocmit la 1820 cu ocazia sfințirii bisericii din nou, pomenește de primul ei ctitor al M-rii Bistrița, Ștefan Voevod, (al doilea ctitor) și Petru Voevod. Cine a ridicat această biserică la Gârcina, nu se știe, se poate să fi fost ridicată chiar în vremea domnitorului Alexandru cel Bun, de vistiernic sau boier, închinată M-rii Bistrița.
b) Descrierea arhitectonică
Biserica se află situată în partea de N.V a satului, pe malul Bistriței. Intrarea în curtea bisericii, se face prin partea de Apus, curtea împrejmuită cu gard de scânduri, în interior pomi fructiferi. Corpul bisericii, din bârne de lemn bine îmbinate, căptușite cu scânduri de brad vopsite, fundațiile și soclul de piatră, grosimea pereților de 0.25m, acoperișul, în formă de șarpantă, acoperit cu șindrilă solzită. Deasupra pronaosului, se ridică turla clopotniței, de formă pătrată.
Biserica face parte din tipul bisericilor moldovenești, de lemn. Construcție făcută din fugă, totuși, prezintă un interes deoseobit, prin arta meșterilor de a îmbina bârnele și a construirii boltelor, mai ales în plin centru. Intrarea în biserică se face prin partea de Apus, printr-o ușă de lemn în două părți, deasupra cu geam de sticlă. Prima încăpere o formează pronaosul, sau pridvorul, cu adâncime de 4.3m și o lățime de 5.2m. Luminată de o fereastră așezată în peretele dinspre M.Zi, de formă dreptunghiulară, cu înălțime de 1.2m și lățimea de 0.5m. Pardoseala cu lespezi de piatră, iar pereții și acoperișul cu scânduri de brad vopsite. În partea dinspre M.Noapte, se ridică scările care duc la cafs și clopotniță, care adăpostește două clopote, cel mai mare poartă anul 1930, celălalt mai mic și vechiu, nu este datat. A doua încăpere a bisericii o formează naosul. Despărțit printr-un perete prevăzut cu o ușă de comunicație, are o adâncime de 13.8m, lățimea generală de 5.2m, iar la cei doi sâni laterali, 8.7m cu înălțime de 4.1m. Pardoseală cu lespezi de piatră cioplită, acoperișul lucrat din bârne, căptușit cu scânduri în formă de leagăn. Lumina pătrunde în naos prin 6 ferestre, câte trei pe fiecare parte. Toate de aceiași formă și mărime, ca și cea dintr-un naos (?). A treia încăpere o formează altarul, despărțit de naos printr-o catapeteasmă; forma altarului este semi-circulară; pe partea dinspre răsărit o fereastră, acoperișul în formă de calotă, căptușit ca și restul bisericii, cu scânduri.
c) Sculptura și pictura
Biserica fiind construită din lemn, este lipsită de lucrări de artă și alte ornamente decorative. Catapeteasma lucrată din lemn, este formată din trei rânduri de icoane, sculpturile fără importanță artistică, ușile împărătești, sculptate în ramuri de frunze și îmbinate între ele.
Picturile sunt reînoite la 1920 de zugravul Ionescu, fondul poleit cu aur, sfinții redați în forma lor naturală și în culoarea roșie a veșmintelor.
d) Artele minore
Cu toată vechimea bisericii, nu găsim obiecte de valoare artistică sau istorică; pe Sf. Masă se găsește o Sf. Evanghelie nouă îmbrăcată în argint, două cruci de asemenea noui, tot de argint, chivotul de metal argintat, toate fără inscripții pe ele; Sf. Vase din metal argintat și poleite cu aur. Biserica posedă o parte din cărțile de ritual necesare cultului, fără însemnări marginale. O parte din cărțile de ritual, cu ocazia dezrobirii Basarabiei, s-au dat pentru una din bisericile basarabene.
_____
e) Seria preoților
În arhiva parohiei nu se găsește seria preoților, cu activitatea desfășurată; după cercetările făcute și cu informațiile primite, fără însă să putem preciza primul preot și anii păstoriți, seria preoților este următoarea : Preotul C. Pruncu, Pr. Gavril Nițescu, Pr. V. Alexandrescu, Pr. N. Vitzu, Pr. Gavril Grințescu; de la anul 1919-1939 preotul C. Mihăilescu iar în prezent Pr. Victor Hârțescu.
f) Proprietățile parohiei
Bisericile din Săvinești au fost împroprietărite la 1864 cu suprafața de 17 fălci și la 1896 au mai fost împroprietărite cu supr. De 5.75 ha.
g) Viața religioasă în enorie
Cu ocazia schimbării calendarului, viața religioasă a acestor enoriași a lăsat foarte mult de dorit. S-a produs ruptura între biserică și enoriași, care n-au mai respectat sărbătorile orânduite de biserică. Au mers până acolo încât au căutat să închidă biserica și să amenințe existența slujitorilor altarului. În largă măsură au contribuit la aceste dezbinări și politica, căci li s-a promis a le face casă de rugăciuni. Astăzi, încă mai sunt stiliști, dar nu se dedau la manifestări publice sau să fie potrivnici conducătorilor bisericii și aceștia sunt din generația bătrână, urmând cu timpul să se șteargă acestă urmă de ruptură între biserică și enoriași.
Spre deosebire de alte sate de prin prejur, oamenii frecventează regulat biserica, mai cu seamă toamna și iarna, căci în timpul verii sunt plecați cu plutele.
Atât bisericile cât și casa parohială se întrețin de enoriași, strângându-se cu ușurință ceea ce este nevoie pentru reparat sau făcut din nou.
La dispoziția enoriașilor se află o bibliotecă parohială cu un număr de 500 broșuri, citite mai mult în timpul iernii. În cursul săptămânii se face colportaj, răspândindu-se broșuri și reviste cu caracter religios-moral.
ȘCOALA
Primele așezăminte de cultură în sat, în afară de biserică, cu rolul ei bine determinat în viața satului, o altă instituție pentru cultura poporului este școala.
Date precise când a luat ființă școala în acest sat, nu sunt. După cercetările făcute și informațiile primite, școala a luat ființă pe la anul 1870, având ca învățător pe preotul Gavril Grințescu, predând singur la o școală cu 5 clase, într-o casă bătrânească care astăzi nu mai este, sunt urme însă, în grădina fostei școale, azi, proprietatea d-lui Ioan Iacob, în mijlocul satului, cumpărat de la Pr. V. Alexandrescu, dându-i în schimb alt teren în partea de M.noapte - Apus, cca. 20 pr. la distanță de 200 m., unde s-a construit o școală cu 4 camere, funcționând aici ca local de școală până la 1930, sub direcția doameni Cecilia Grințescu, apoi Ioan Gervescu.
În cursul anilor 1928,1929 și 1930, s-a ridicat în centrul satului un local nou de școală, situat pe șoseaua principală a satului - este cea mai măreață clădire din sat și din împrejurimi. Terenul unde se află astăzi noua școală, este în suprafață de 10 pr. Împrejmuit cu gard nou de scânduri.
Grădina școlară este plantată cu pomi fructiferi și straturi cu zarzavat și flori. Intrarea în curtea școalei se face prin partea de M.N. din șoseaua principală a satului, prin două porți construite tot din lemn. Școala este așezată cu fața înspre M.N - Răsărit, construită din cărămidă, temelia din beton armat și acoperită cu țiglă.
a) Interiorul
Școala este construită după cum rezultă de pe placa comemorativă așezată pe peretele holului, în anul 1930, 1 decembrie, prin stăruința fostului deputat G. Măcărescu, cu fondurile Ministerului Culturii Naționale, director fiind Ioan Iliescu.
b) Descrierea arhitectonică
Școala se află în mijlocul satului, așezată cu fața înspre M. N. răsărit. Planul general de situație al școlii este în formă dreptunghiulară, construită din cărămidă, temelia din beton armat și acoperită cu țiglă. Pereții au o grosime de cca. 0.30 m, vopsite cu sable. Lungimea școlii (pe din afară) este de 32 m., iar lățimea de 13 m., înălțimea de 10 m. Intrarea în localul școalei se face numai prin față; 5 trepte lucrate din mozaic, duc la ușa școalei, lucrată din lemn de brad, cu 2 canaturi, înaltă de 4 m., și lată de 2,5 m., având deasupra mai multe geamuri, în formă semi-circulară, despărțite de ușă printr-o bară de lemn, prin care se face legătura. Aceasta este singura intrare în școală, urmează apoi un hol mare, în lung de 20 metri și lățimea de 2,5 m., având deoparte și de alta a ușii din mijloc, câte 3 geamuri mari duble, cu oberlichte în formă semi-circulare. Din acest hol se poate intra în patru săli mari de clasă, având aceleași dimensiuni, lungimea de 8 m., lățimea de 6,5 m., înălțimea de 4 m; în una din aceste săli, se află un muzeu, alcătuit de Pr. C. Mihăilescu, care a fost învățător la această școală aproape 20 ani. La extremitățile holului, se află câte o sală, având lungimea de 4 m. și lățimea de 3,5 m., în una din ele se află cancelaria acestei școli, iar în cealaltă din partea de Apus, funcționează cantina școlară.
Fiecare clasă are același mobilier, bănci din lemn, date cu un grund, pentru doi elevi, sobe de teracotă, catedră și material didactic.
Lumina intră în interiorul fiecărei clase prin câte trei ferestre mari, așezate în partea de M.zi.
În sala cantinei se găsește o sobă pentru gătit și celelalte necesare cantinei școlare (masa destul de încăpătoare și un dulap negru cu veselă).
Localul școalei este nou și se întreține în condițiuni bune de Comitetul Școlar local.
c) Terenul folosit pentru experiențele școlare
În afară de terenul sus menționat, școala mai are o proprietate de 9 ha., teren arabil în partea de răsărit a satului, ce se lucrează în parte, aducând venit comitetului școlar.
d) Școala are 6 posturi, cu o populație școlară de 367 copii
Pe lângă școală funcționează : o cantină școlară, servindu-se masa zilnic, la un număr de cca. 30 elevi și aceasta fiind pregătită de elevele cursului supra-primar, conduse de doamnele învățătoare, alimentele fiind date de Consiliul de Patronaj. O cooperativă școlară, care a luat ființă în anul 1937, fiind condusă în ultimul timp de D-na Maria Hârțescu, aprovizionând elevii cu tot felul de rechizite școlare.
Un cor al școalei și un cămin cultural “Maria și Haralambie Buniș”, nume ce-l poartă căminul al celui mai ales gospodar din sat, a luat ființă anul acesta, în cadrul căreia se desfășoară o intensă activitate pentru ridicarea satului.
e) Muzeul
Muzeul de la școala din Săvinești este înființat în anul 1933 de către preotul Paroh C. Mihăilescu, înv. gr. I. El este oglinda vieții locale, sub diferitele ei aspecte, în muzee regionale; constituie opera de netăgăduită importanță istorică, culturală, științifică și artistică. Preocupările și munca desfășurată în această direcție, onorează pe autori, satisfac în mod inteligent trebuințele sufletești și reliefează sufletul de (i)eri a neamului nostru.
Opera aceasta va fi un exemplu bun pentru cei ce simt românește și vor fi cât de puțin pătrunși de spiritul de observație.
Astăzi, este condus de doamna Maria Macovei, învățătoare la această școală.
La intrarea în curtea școalei, în partea stângă, este un monument ridicat în amintirea Eroilor morți pe câmpul de luptă în războiul din anii 1916-1918. Este făcut din piatră cioplită cu o bordură de piatră de jur împrejur și un lanț gros de fier, după care urmează straturi cu flori.
Viața artistică a satului
Un izvor de bucurie pentru orice vârstă de om este acela pe care-l aduce după sine amestecul frumosului, în toate faptele și împrejurările traiului.
Satele noastre, când sunt păstrate curate, clocotesc de o viață artistică. Privind în general, lucrările de artă, de exemplu : crestături în lemn, sunt oameni anume (dar puțini), care lucrează diferite flori din lemn, borduri la streașina casei, atunci când se fac din nou.
Cu prilejul Sf. Învieri, se obișnuiește a se încondeia ouă cu diferite vopseli, sau picura ouăle cu ceară, de albe, apoi se vâră în vopsea partea cu ceară, rămânând albă. Mai obișnuiesc alte gospodine să vopsească ouă în coajă de ceapă uscată; fierb coaja de ceapă, apoi pun ouăle în această fiertură, dând oului culoarea cojii cepii uscate.
Împodobirea caselor
Observând casele care se înșiră de-a lungul șoselei Brășăuți-Roznov, toate casele sunt bune, bine făcute, din lemn, acoperite cu draniță, parte cu tablă, cu paie, nu se văd. Parte din ele sunt văruite cu alb, majoritatea, ici și colo câte una vopsită (văruită cu sable) având la colțurile casei câte un chenar decorativ, cu albastru, sable și grena. Casele, mai toate, au două odăi și la mijloc o sală. În una locuiesc, alta e odaia curată pentru musafiri. Când intri în odaia curată, ceea ce e specific împodobirii casei, sunt prosoapele cusute cu flori, plisate, la mijloca înnodate, sunt puse de jur împrejur pe pereți (într-o casă sunt puse pe pereți și 14-20 prosoape), urmează apoi năfrămi cusute în broderie artistică, cu fluturi, așezate tot pe pereți. Femeile și fetele țin mult la această mobilă a casei, se iau chiar la întrecere, fiecare să aibă cât mai multe prosoape și năfrămi. Covoare de lână se găsesc rar pe pereții caselor, acestea se văd mai rar în zestrea unei fete de om gospodar. Ca mobilă, au paturi cu saltele de pai, așternute cu macaturi sau așternuturi de cordele. Sunt gospodari care au case zugrăvite și podite pe jos, gospodării ce nu se găsesc în multe sate și care pot fi luate de exemplu, de felul cum sunt aranjate, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. În locuințele mai sărăcăcioase, în lipsă de așternuturi, prosoape sau năfrămi, se așează pe pereți tablouri luate de prin reviste sau ziare sau rămase chiar de la bunici, unele fiind instructive, reprezentând diferite scene din viața noastră națională sau bisercească, altele distractive.
Jocuri și cântece
Satul Săvinești, deși nu este departe de oraș (10 km.), viața orășenească nu l-a influențat cu nimic, în ceea ce privește portul, jocul și cântecele. Dacă te duci într-o sărbătoare la joc, vei vedea că majoritatea jocurilor se joacă în hore și brâie. Hora, în special de fete și băieți, cei mai mulți în costume naționale. Tot timpul, cât se joacă hora, se aud strigături, de exemplu : “Fata mamei jucăușe, cu gunoiul după ușă”, etc. sau “Vai de mine, vine seara și mă bate iară mama, că ș-aseară m-o bătut, c-am stat la joc prea mult.”
Înainte de războiu, se cântau pe la clăci, șezători, cântece bătrânești, se spuneau povești și ghicitori; astăzi, în locul lor, se cântă numai cântece de plecare la războiu, a fraților sau a feciorilor. Exemplu de cântec bătrânesc : “Foaie verde amărăciune, măi bădiță, măi Căline! Mută-ți casa lângă mine ș-ai să vezi că-ți merge bine” sau “Câtă-i cerul și pământul, de la tine nu-mi iau gândul, de trei ori potcovi-i calul și suii la mândra dealul, sui-i dealul jumătate, sări potcoavele toate”. Cântece care se cântă acum : “De la Odesa la Vale, plânge un militar a jale, și-l întreabă o fată mare, de ce plângi tu militare? “Staline nu mai ofta, că Odesa nu-i a ta”, etc.
Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea familiei se obișnuiește a se lucra în casă, din lână și cânepă. Bătrânii (moșnegii) poartă ițari din lână, sumane și cojoace, căciuli sau pălării cu fundul rotund și borul mare, opinci cu obiele și ciorapi de lână. Cei tineri umblă îmbrăcați, în zile de lucru, în haine de postav caky, cu picioarele goale sau bocanci, cămăși de târg, sau cânepă vopsită. Femeile poartă de obiceiu și aproape toate, bătrâne și tinere, catrință din lână roșie, cu brâu lat, încinse pe la mijloc. Sărbătorile le vezi îmbrăcate în frumoase costume naționale, lucrate de ele în casă, se iau la întrecere care mai de care, să aibă cămașă mai frumoasă și când lucrează o iie, să n-o vadă prea multe, ca să-i ia modelul.
Nu se lucrează numai motive decorative ci și broderie artistică și flori.
La horă, mai cu seamă și la biserică, se văd multe rochii din catifea, din stofă mai puține.
Acum 40 ani în urmă, femeile purtau cămăși crețe la gât, strânse pe lângă gât, încheiate cu un nasture și numai catrințe, rare ori (se) vedea(u) fuste din stambă.
În ziua de Marți, când le vezi trecând la iarmarocul din Roznov, pe toate le vezi trecând îmbrăcate cu catrințe, flanele cu împletituri foarte frumoase, ce nu se găsesc în multe sate și caracteristic este felul cum așează ele traista cu diferite alimente. Baiera de la traistă, n-o duc pe umeri, ca de obiceiu, ci o duc pe la jumătatea brațelor și piept, iar mâinile sunt libere să ducă o vită de vânzare sau altceva.
Cu ocazia horei de anul nou, flăcăii toți, afară de mascați, au costume naționale și toate cămășile sunt din borangic. Aceste cămăși le îmbracă peste altele din pânză din bumbac, cusute cu flori, iar fustele de la cămășile de borangic, sunt plisate. Aici se vede hărnicia și măestria femeii. Pe cap au căciuli brumării, iar la mijloc o năframă cu fluturi pusă în colț. Sunt cca. 20 femei în sat care cultivă viermi de mătase. Înainte se țesea multă pânză de bumbac, astăzi se lucrează mult cânepa și inul, pânza se vopsește și se face îmbrăcăminte, fie pentru bărbați, fie pentru femei și copii. Din lână se văd mai puține.
Țesăturile se fac începând cu 2-3 ițe, apoi fel de fel de macaturi și trăisti. Se împletesc fuste din lână.
Viața economică
O problemă de mare importanță pentru viața unui sat este și problema economică.
Prin felul așezării satului, despre care s-a vorbit, a compoziției pământului și a ocupației locuitorilor, care este agricultura și plutăria, gospodăriile sătenilor sunt îndestulate, făcând față tuturor nevoilor. Cu toate că pământul acestor locuitori este nisipos și prundos, dând o recoltă mediocră, obișnuindu-se a se semăna pe lângă porumb, cartofi, hrișcă și ovăz, grâu mai puțin, celelalte nevoi ale gospodăriei sunt acoperite din câștigul realizat la plutărie. În timpul muncilor agricole, mâna de lucru este foarte scumpă și acei care sunt lipsiți de mâna de lucru și animale de tracțiune, nu le rentează să facă agricultură, cu toate că au proprietate.
Oamenii între ei se întovărășesc la munci agricole, îndemnându-se unii cu alții, în așa fel încât munca lor nu se întârzie. Înainte vreme se mai obișnuiau clăci de arat, prășit, etc. făcute la preot, învățător, perceptor, primar, etc. - obiceiuri ce s-au pierdut aproape, totuși reminiscența acestor obiceiuri se mai pot observa toamna, când se fac clăci la deșfăcatul porumbului.
O anumită categorie de oameni, nu prea lucrează la câmp, mulțumindu-se a umbla la pescuit pe malul Bistriței, câștigând astfel existența fără prea multă oboseală, ajungând însă în timpul iernii lipsiți de alimente, care și le-ar fi putut câștiga muncind în parte, la acei ce au nevoie la muncile agricole.
În general, oamenii lucrează pământul pentru a-și putea procura cele necesare gospodăriei, fără să aibă plus de producție, datorită felului de compoziție a pământului. Dacă ploile sunt abundente, recolta de pe acest teren satisface nevoile populației, având și un mic produs de vânzare.
Livezile cu pomi fructiferi lipsesc. Ici și colo se pot chiar număra acei locuitori care au pomi fructiferi. Se văd des negostori ambulanți de fructe, aceștia fiind chiar localnici. Copii aleargă cu nesaț după aceste fructe.
Datorită sfaturilor și îndemnurile de la școală și biserică, oamenii au început a pune pomi fructiferi. În parte au avut și dreptate, căci în unele grădini sunt straturi prundoase și chiar de s-au pus livezi, pomii s-au uscat de la o vreme. Tot în acest sat mulți negustori ambulanți de păsări și vite. Le cumpără din sat Piața din Roznov, și le vând la Piatra Neamț, cu un preț mai mare, realizând astfel un mic câștig, pentru existență. Îndemânarea le-o face și linia ferată, care trece aproape de sat, cca. 700 m., unde se află o haltă, înființată acum 5 ani. Afară de industria casnică, în sat nu se mai află nici una.
Copii, începând de la 13 ani și oamenii, lucrează zilnic la fabricele de cherestea din Roznov, depărtare 2 km.
Uneltele agricole
Uneltele agricole de care se servesc la munci, sunt acelea obișnuite : sapa, hârlețul, lopata, coasa și secera. Afară de acestea, sunt unelte de care se servesc la plutărie și anume : toporul și țuiacul. Țuiacul este un lemn gros de 2 m., lung și 10 cm. Diametru, ascuțit la un capăt, având un șpiț de fier. Se servesc de el la ancorarea plutelor lângă malul apei.
Tot la plutărie se mai servesc și de cârme, cu care conduc plutele de la Piatra Neamț la Galați și Brăila. În mijlocul satului este o cooperativă “Plutașul” care-i servesc cu diferite alimente și băuturi. Afară de acestea, mai sunt și câteva prăvălii și cârciume.
Reguli de purtare a oamenilor
Fiecare împrejurare a vieții își are regulile sale de politețe.
Titluri și numiri - specific acestui sat, în ceea ce privește titlurile și numirile, nu sunt; aceleași formule de a te adresa, către cei mai mari : “Domnule” către străini, “Bădie”, “Moșule” mai puțin, la surorile mai mari, se zice “Lelie”; această formă de a se adresa este specifică satului. Se respectă mult bătrânii; Dumineca și sărbătorile, tinerii, după ce se închină, trec la rând și sărută mâna la cei mai în vârstă, iar tinerii între ei, dau rând pe rând mâna, aproape toți. Fetele mai tinere sărută mâna la cele mai bătrâne, iar bătrânile le sărută pe față. Moralitatea este ridicată, oamenii se respectă între ei, frecventează regulat biserica, trăiesc cu credința și frica de Dumnezeu.
Fac daruri pentru biserică, perdele, năfrămi și fețe de masă și contribuiesc cu mare ușurință la toate nevoile bisericii.
VIAȚA POLITICĂ
Satul Săvinești este cătună, făcând parte din com. Roznov. În anul 1934, a fost înființată o Primărie, dar din cauza slabei administrații a fost desființată.
Primari au fost : Ion Măriuța, Ion Mereuță și Ion Pârloagă. Toate autoritățile comunale se găsesc cu sediul la Roznov.
Șirul partidelor politice, au fost cele de pretutindeni.
Cu ocazia schimbării calendarului, aci a fost un mare centru de stiliști. Cu timpul, oamenii s-au îndreptat, iar azi se mai văd urme de stiliști, care-s pe care de dispariție.
Unități sociale
Dintre toate unitățile sociale, cea mai firească omnului, este familia. Rolul sociologic este acela de a da naștere la copii și a-i crește așa fel, ca să fie pregătiți pentru viață. Deci, familia îndeplinește două roluri : unul pur biologic și altul de educație. Pe vremuri, familia de la sate și chiar de la orașe, era mai cuprinzătoare ca azi; erau sate pe care le formau câteva familii sau chiar un neam. Schimbându-se timpurile, și aceste unități sociale s-au schimbat, în grupări mai mici. Satul Săvinești, după cum s-a arătat, are 510 capi de familie și 2000 suflete. Familiile care predomină în sat sunt : Roman, Tofan și Horciu.
Inventarul familiei constituie pe de o parte instrumentele de muncă, la care trebuie să adăugăm vitele de muncă, obiectele de confort și produsele păstrate în vederea consumației, sau în vederea schimbului.
Locuitorii satului Săvinești își păstrează cu sfințenie credința, obiceiurile și portul.