Liliești, satul și parohia. Istoria regăsită de Leonard-Mihail Rădulescu

Din seria Interviurilor Genealogica

Al doilea interviu din seria Interviurilor Genealogica îl are ca invitat pe Leonard-Mihail Rădulescu, autor al volumului Liliești: satul și parohia, publicat de Editura Eikon în 2025. Tânăr cercetător format la Facultatea de Istorie a Universității din București, Leonard Rădulescu este originar din Liliești, astăzi cartier al orașului Băicoi, județul Prahova. Cartea este în egală măsură un demers academic și un omagiu personal adus comunității în care a crescut.

Volumul urmărește istoria Lilieștiului prin două axe: satul ca unitate administrativă și parohia ca structură comunitară. Pornind de la primele atestări documentare, volumul acoperă selectiv istoria comunității până în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Remarcabilă este contextualizarea evenimentelor într-un cadrul legislativ mai larg, descris cu rigoare și precizie tehnică, dar în limbaj accesibil. În această ramă sunt puse în perspectivă secțiuni episodice prin viața localității, reconstituite din documente de arhivă, corespondență privată, presa vremii și acte parohiale. Autorul nu forțează interpretări, ci lasă documentele să vorbească, oferind cititorului date brute generoase și o analiză obiectivă, rezervată dar excelent poziționată. Anexele volumului, cu liste nominale, hărți, planuri, fotografii și documente reproduse integral, sunt un instrument de cercetare de sine stătător și deosebit de valoros. Răsfoind cartea, am descoperit și eu informații despre brutăria străbunicului meu în contextul crizei alimentare din 1940–1941, o confirmare directă a valorii pe care o astfel de lucrare o are pentru cercetarea genealogică.

Am stat de vorbă cu Leonard despre cum s-a născut cartea, despre munca migăloasă din spatele ei, despre ce a rămas în afara paginilor, despre propriile lui rădăcini genealogice și despre rolul pe care îl poate juca o platformă precum Genealogica în liberalizarea cercetării istorice.

Pentru început, spune-ne câteva cuvinte despre tine.

În prezent sunt doctorand la Școala de Istorie și Arheologie, fiind încadrat la Institutul de Antropologie Francisc Rainer din cadrul Academiei Române. Sunt specializat în istoria contemporană, interbelică și postbelică, atât socială cât și militară. Lucrarea mea de licență, disertația și articolele adiacente s-au referit la instaurarea comunismului în Republica Populară Română și în fosta Republică Democrată Germană. În disertație am aprofundat acest subiect luând drept vector figura preotului, pornind de la o mică analiză a rolului preotului în comunitatea sătească din perioada interbelică.

Dincolo de asta, sunt pasionat de istorie și de fotografie militară,  având o colecție de uniforme regaliste și de documente istorice: de la cărți de muncă și diplome de bacalaureat, până la hrisoave domnești inedite.

Ai așadar niște orizonturi foarte largi. De unde interesul pentru Liliești?

Explicația este simplă, fiind vorba de o legătură personală: am crescut între blocuri, la Liliești,  sunt eu însumi lilieștean, deși mama e din Băicoi, iar tata din Măgureni. Dar eu stau aici de când mă știu și m-a preocupat, până la un anumit punct, istoria acestui... cartier, sat, cum vrei să-i spui. Auzeam tot felul de nume de persoane, de personalități locale. De exemplu, preotul Papuc, care mi-a fost vecin, locuind în blocul de lângă. Sau îi ascultam foarte mult pe vecinii mei vorbind, cu multă căldură, despre preotul Teleanu și despre Dumitru Mociorniță. De aceea am și centrat monografia pe aceste două personalități.

Industriașul Dumitru Mociornița și preotul Ioan Teleanu, personalități lilieștene și „protagoniști” ai monografiei.

Ideea cărții s-a copt încă din clasa a zecea de liceu. Am scris atunci o schiță monografică despre Băicoi, pe care am publicat-o — dacă îmi aduc bine aminte, prin 2016 sau 2017 — într-un anuar prahovean. Apoi, în 2022, am publicat o a doua schiță, de data asta despre Liliești, cu primele materiale de arhivă pe care le prelucrasem, într-o formă brută.

Cartea a început așadar fără un plan prestabilit — eram elev, nu știam neapărat cum se structurează o carte și cum să selectez sursele istorice. Am pornit de la cele două schițe și am tot strâns materiale pe parcurs, ca în cele din urmă să duc la bun sfârșit publicarea acestei selecții: o primă parte dedicată istoriei localității, a doua fiind o anexă cu documente care pot fi folosite pentru cercetări ulterioare.

Cât despre stilul narativ, m-am gândit de la început că un limbaj scorțos, tipic istoric, n-o să prindă la publicul larg. Am strecurat rigoarea metodologică prin aparatul critic — ceea ce se vede de exemplu în anexe și în bibliografie — dar am vrut ca partea de narațiune propriu-zisă să fie mai accesibilă. M-au inspirat discursurile lui Adrian Cioroianu, pe care l-am avut ca profesor: el reușește să păstreze rigurozitatea istorică, dar și să se facă înțeles de o audiență fără pregătire tehnică.

Spui în introducere că nu este o monografie în sensul adevărat al cuvântului. De ce ai ales această abordare de expuneri episodice, în locul unui demers exhaustiv?

N-am vrut să merg pe o monografie clasică, cu funcții, în stilul gustian. Am preferat să discut, în termeni istoriografici, despre micro-istorie — adică să nu decupez acest spațiu din conglomeratul din care făcea parte. De aceea fac destul de multe conexiuni cu Ploiești, cu Băicoi, cu Țintea. La acest tip de scriere istorică, mi s-a părut important să nu rupi acea părticică din întregul comunitar și din spațiul prahovean. De aici și subtitlul pe care l-am ales: monografie social-istorică.

Am pornit de la documentele parohiale de stare civilă, care mi-au deschis calea și spre partea administrativă, cea din arhivele județene, cu planurile de urbanizare și memoriile aferente. Dar cele mai interesante documente n-au fost la arhivele județene, ci în localitate: toată corespondența dintre Ion Teleanu și Dumitru Mociorniță, completată de ceea ce am găsit în arhiva parohială. Am redat câteva dintre aceste scrisori tocmai pentru a surprinde și un aspect antropologic, social, dincolo de cel administrativ.

Redai această micro-istorie urmărind două axe distincte: cartierul și parohia. De ce ai simțit nevoia să accentuezi aceste două direcții?

Pentru că satul nu putea exista, la vremea respectivă, fără o biserică. Înainte de reformele lui Alexandru Ioan Cuza, rânduielile satului erau ținute, în general, de oamenii citiți — un dorobanț, un preot, un arendaș, poate câțiva slujitori pe lângă acesta din urmă. Am simțit nevoia să plec de la firul ierbii, ca să scot în evidență câteva aspecte inedite din istoria locală, într-un domeniu unde, la nivel național, există deja lucrări bine documentate despre evoluția noțiunii de parohie, până la legea din 1921.

Mi-am pus, practic, întrebarea: ce a fost mai întâi, satul sau biserica? De cele mai multe ori au fost contemporane: partea administrativă, cel puțin în Evul Mediu și la începutul modernității, a fost ținută tot de biserică. Satul și parohia s-au aflat într-o simbioză, iar în cazul Lilieștiului lucrurile au fost și mai complicate, pentru că s-au suprapus mai mulți actori din zonă, mai importanți fiind Mănăstirile Mărgineni și Mislea, dar și alții, pe care i-am enumerat în carte.

Preotul Teleanu demonstrează cel mai bine această suprapunere între laic și religios. El era un fel de primar, cu ghilimelele de rigoare, având, pe lângă datoriile clericale și responsabilități civile, fiind, de exemplu, un veghetor sanitar al populației, în baza unui ordin al prefecturii legat de curățenia caselor și construcția latrinelor.

Identifici la intersecția dintre sat și biserică un spirit al locului. Cum s-a păstrat această identitate de „lilieștean”, deși Lilieștiul a dispărut ca entitate administrativă?

Dincolo de toate, suntem prahoveni, iar identitatea de lilieștean s-a conturat sub auspiciile evoluției istorice a acestei zone. Dar sunt câțiva actori locali importanți și un anumit stil caracteristic care definesc această identitate. Mă refer aici la o capacitate a lilieștenilor de a rezolva probleme și la omenia de care au dat dovadă în diverse situații. Nu am discutat aspectele acestea explicit, dar am încercat să le surprind printre rânduri. Nu semănăm nici cu băicoienii — despre care mulți spun că ar fi un pic mai încăpățânați — nici cu țintenii, considerați de unii mai bătăioși, mai belicoși. Suntem mai temperați, mulți din Liliești fiind un fel de mediatori între cele două localități.

Tehnic vorbind, aceste aspecte sunt elemente etnologice care s-au perpetuat de-a lungul evoluției istorice a localității. Găsim așadar anumite tendințe ale comunității și identități ale unor familii care s-au păstrat până în prezent din secolul al XIX-lea și chiar de mai devreme. Antropologic vorbind, se numesc supraviețuiri — rămășițe, în prezent, ale unor aspecte trecute, fie ele administrative, etnologice, istorice sau sociale.

Nu te-ai axat numai pe surse din patrimoniul arhivistic, ci și pe documente pe care de multe ori le trecem cu vederea: corespondență personală, presa vremii și acte diverse din arhiva parohiei. Cum ai reușit să extragi informații istorice interesante din acest tip de acte?

Da, o bună parte a actelor pe care am bazat lucrarea nu sunt de la Arhivele Naționale sau Județene, ci din arhiva parohiei. Păstrarea lor fiind și meritul unui șir de preoți parohi buni gospodari. A fost un proces extrem de laborios, care a durat cam doi-trei ani din totalul de șase. Am luat efectiv toată arhiva parohială la mână, nu numai partea de stare civilă. Am parcurs fiecare dosărel din perioada interbelică, l-am desfăcut, sortat, fotografiat, și cusut la loc. Am citit una câte una fiecare filă. Am făcut tabele de mână, pe hârtie, la fața locului, indexând datele importante.

Arhiva parohiei Liliești, biserica cu hramul Sfânta Treime și Sfântul Nicolae, readusă la lumină de Leonard-Mihail Rădulescu.

Nu te-ai referit întâmplător la dosarele interbelice. Menționezi în carte că o parte din arhiva bisericii, cea de dinainte de 1921, a fost distrusă, fără să dai niciun detaliu. Există vreo ipoteză pe care nu ai putut să o redai în carte?

Nu mi-am asumat niște poziții în privința documentelor respective, pentru că aș atinge niște aspecte mai delicate. Pun o parte din vină pe ocupația germană din Primul Război Mondial. La parohia Hagica, de pildă, biserica a avut o anexă în spate pe care nemții au incendiat-o într-unul din bombardamente — se prea poate ca o parte din documentele de stare civilă să fi fost pierdute în vreun astfel de episod, sau în vreo altercație cu autoritățile, mai ales că nu erau depozitate în condiții corespunzătoare.

Mai e și o a doua ipoteză, mult mai speculativă — o poveste pe care o tot aud prin localitate, dar pe care n-am probat-o deocamdată. Se pare că o parte din arhivă ar fi fost distrusă intenționat în 1907, în contextul răscoalei țărănești. Anumite persoane ar fi incendiat arhivele de stare civilă ale primăriei — și, posibil, și pe cele de la biserică — pentru a șterge urmele unor datorii financiare. Ce mă face să iau în calcul acest scenariu: am un dosar din 1864 al cărui original nu mai este la Arhivele Județene, e dat lipsă. Ce am eu este o copie din 1907, făcută la București cu câteva săptămâni înainte de răscoală.

Chiar dacă o parte din documente s-au pierdut, a rămas totuși un volum impresionant. Cum a decurs extragerea și structurarea datelor?

Actele acestea mărunte au aspecte interesante și te trimit, ca istoric, spre cutumele și legislația vremii. Tot ce era acolo trebuia legat cumva și construit într-o narațiune care să nu plictisească, dar care să fie și interesantă pentru un cercetător. Am făcut mai întâi un opis — practic asta înseamnă selectarea materialului de studiu și critica directă a surselor. Documentele au fost puse cronologic, pe categorii, ceea ce m-a ajutat foarte mult la selecție.

În plus, este și un bagaj important de lucrări edite cu care plecasem deja la drum. Printre ele, monografia comunei Țintea a învățătorului Gheorghe Popescu din 1945 de exemplu, îi menționează pe preotul Teleanu și Dumitru Mociorniță, a căror corespondență a constituit o sursă foarte valoroasă în monografia mea.

Scrisoare adresată de industriașul Dumitru Mociornița preotului Ioan Teleanu la 18 mai 1934, referitoare la finanțarea noii clădiri a bisericii. Sursa: colecția personală a autorului.

Nu te-ai fi așteptat, poate, să găsești chiar corespondența dintre Teleanu și Mociorniță...

Într-adevăr, nu mă așteptam s-o găsesc prin sat. Găsisem inițial niște note prin biserică. Am intervievat apoi un domn din București care lucrase, se pare, în cabinetul lui Dumitru Mociorniță, și care păstrase o parte din aceste scrisori — vreo două fiind de la el. Alte câteva au fost cumpărate de la cineva din târgul de la Băicoi. Le-am văzut într-o vară pe o tarabă, din întâmplare.

Scrisorile acestea, corelate cu tot ceea ce am găsit prin arhiva bisericii, au fost extrem de utile pentru a completa aspectele tehnice cu detalii personale. Preotul Teleanu de exemplu, e o figură al cărei nume e cunoscut, dar el este un outsider, nu e lilieștean get-beget, iar persoana lui nu e de fapt cunoscută. Cine a fost? Ce urme a lăsat?

Ce sfat le-ai da oamenilor care au acasă un teanc de documente de familie și nu știu ce să facă cu ele? Ce acte sunt mai importante și la ce să fim atenți?

E o problemă delicată.

De obicei, familiile păstrează acte sociale: livrete militare, adeverințe pe diverse teme, cărți de muncă, buletine, diplome de bacalaureat sau de zece clase, carnete. Acestea constituie coloana vertebrală a documentelor unei comunități și sunt începutul unei mici colecții personale, al unei arhive familiale. Pragmatic vorbind, aceste acte pot folosi și la chestiuni practice — o pensie de urmaș, o dispută pe un teren între rude, sau pur și simplu dovedirea unei genealogii, a unei apartenențe în familie, a transmiterii unui teren de la un urmaș la altul.

Dar dincolo de aspectul acesta funcțional, aceste acte comune au și o valoare istorică deosebită. Sunt colecționar de documente și pot spune că mulți nu recunosc valoarea acestor acte de familie. Evident, documentele de la reforma agrară de exemplu sunt deosebit de valoroase, la fel actele legate de vreo faptă din cele două războaie mondiale sau din Războiul de Independență. Dar chiar și o adeverință sau un carnet auto de Dacia sau Trabant îți poate oferi informații dacă i se acordă puțină atenție.

Chiar și o banală carte de muncă este un document istoric. De ce dau acest exemplu? Pentru că o carte de muncă e un act din care poți afla mai multe decât prevede legea — despre o societate, mai exact despre o rotiță a acelei societăți. Am câteva cărți de muncă în colecție, chiar din perioada antebelică, și câteva livrete militare, chiar de la Independență, care îmi spun extraordinar de multe lucruri despre o anumită clasă socială. Fiind specializat pe perioada comunistă, dau exemplul unui muncitor de la Uzina Victoria din Florești: din cartea lui de muncă vezi ce salariu avea și poți estima ce putea cumpăra la vremea respectivă. Nu trebuie să fii specialist ca să-ți faci o idee, corelând cu câteva surse publicate, afli cum trăiau înaintașii tăi într-o anumită perioadă.

Sfatul meu concret: actele să fie păstrate în familie, protejate în țiple transparente și, ideal, scanate și organizate pe o platformă Cloud. O scanare simplă este suficientă.

Așadar, facem tot posibilul să păstrăm astfel de acte în condiții cât mai sigure. Dar totuși, cum le punem în valoare?

Cred mult în valoarea poveștilor din spatele hârtiilor. De aceea, pentru a completa informațiile documentare, este important să facem interviuri cu protagoniștii din acte. Nu doar istoria familiei are de câștigat, ci și antropologia culturală și etnologia. Din păcate, nu toți se încumetă s-o facă, deși este un demers extrem de valoros. De pe urma unor astfel de compilări se pot folosi chiar și specialiștii, care preiau din poveștile de familie informații pe care le filtrează și validează. Asta este o chestiune extrem de importantă, pentru că astfel de mărturii pot conduce la o reevaluare a istoriei locale, de multe ori plină de elemente ucronice, moștenite din regimul anterior. De altfel, tocmai de asta se și rescrie, în ultima vreme, istoria locală — pentru a limita efectele istoriografiei comuniste.

Cercetarea ta te-a dus, evident, și spre propriile rădăcini. Ai descoperit ceva interesant despre familia ta în acest proces?

Dinspre partea mamei, mă trag din neamul Poleci, prin străbunicul Gheorghe, zis și Dodu sau Bățu — avea mai multe porecle. Cred că porecla Poleci s-a referit la încăpățânare și la un caracter mai belicos și mai marțial al personajelor respective. Nu știu sigur etimologia cuvântului. Poleci ar putea veni de la poleac, polonez, dar e o ipoteză destul de sucită, fără să explice vreo legătură clară cu familia respectivă.

E interesant, de altfel, cum astfel de supranume apar pentru două-trei generații, după care dispar sau sunt folosite în paralel cu un nume mai oficial. Pe ramura Băicoianu-Poleci de exemplu, un anume Gheorghe apare consecvent în catagrafii doar ca Băicoianu, dar în alte documente este consemnat ca Poleci. Iar astăzi nu mai există Poleci ca nume de familie — s-a păstrat doar numele de Băicoianu.

Ce surse mai puțin convenționale ai recomanda cuiva care vrea să cerceteze genealogic zona Liliești-Băicoi-Țintea?

Aș începe cu sursele obișnuite: cele mai la îndemână surse sunt certificatele de naștere și deces și livretele militare ale bunicilor din perioada comunistă, pe care le are aproape toată lumea. Apoi actele de stare civilă, în care nu trebuie să ignorăm martorii, fiind adesea vorba de rude care te pot ajuta să mai conturezi câte o spiță.

Crucile funerare sunt la fel de utile și accesibile, pentru că ne pot ajuta să determinăm data nașterii unui strămoș. Cimitirele — mai ales cele vechi, bine păstrate — sunt o mină de aur: uneori găsești și imaginea strămoșului, bine păstrată. La noi sunt câteva cruci vechi la Țintea, în vechiul cimitir, la preotul Ștefănică și la capela Sfântul Anton de la Hagica — probabil cea mai veche biserică din zonă încă în picioare, de prin 1780 și ceva.

Apoi, surse pe care un specialist obișnuit cu arhiva propriu-zisă poate nu le-ar băga în seamă sunt adeverințele de vânzare-cumpărare sau concesiune pentru terenuri. Sunt relevante pentru genealogie prin nume, vecini și relații de rudenie care te pot ajuta să identifici un strămoș ascuns sub o poreclă în catagrafii. Uneori, aceste acte conțin și o hotărnicie desenată, din care poți reconstitui vecinătățile folosindu-te de o hartă contemporană.

Cum privești tu, ca istoric, proiectul Genealogica de digitalizare și democratizare a accesului la surse relevante în cercetarea istoriei familiilor?

Mersul fizic la bibliotecă și la sala de studiu a arhivei este un efort care face parte din formarea unui istoric. Și într-adevăr, ideile și interpretările curg altfel cu o hârtie veche ținută în mână. Dar ce faceți voi e extraordinar de util și practic, mai ales pentru eficientizarea cercetării, putându-ne folosi în plus și de tehnologia inteligenței artificiale pentru a identifica și interpreta informația de bază. Mie, ca pasionat, mi-a ușurat și mi-a confirmat o parte din muncă. Iar ideea de a liberaliza aceste surse civile mi se pare foarte interesantă, mai ales pentru România, unde cultura dosarului cu șină a trebuit interzisă prin lege.

Aș avea și o sugestie: ar fi util ca platforma să poată găzdui, la un moment dat, nu doar documente transcrise, ci și fotografii ale originalelor, eventual chiar registre sau colecții fotografiate integral.

Personal, mi-a făcut o deosebită plăcere să donez documentele pe care le transcrisesem din arhivă. Asta pentru că dincolo de avantajul funcțional pe care îl oferă platforma, faptul că niște oameni s-au reunit sub semnul istoriei — genealogia fiind, până la urmă, o știință auxiliară istoriei, și nu numai — mi s-a părut demn de apreciere.

În încheiere spui că îți propui ca lucrarea să fie un punct de plecare pentru alte cercetări viitoare. Cum ți-ai propus să continui?

În primul rând, încerc să leg totul de teza mea de doctorat: studiez migrațiile transilvănene la sud de Carpați, cu studii de caz pe județele Prahova, Argeș și, în curând, Vrancea sau Vâlcea. Plec de la niște supoziții pe care le confirm sau le infirm, în funcție de materialul documentar găsit — de multe ori niște indicii din catagrafii, unde găsesc diverși ungureni, cărora încerc să le reconstitui genealogia. Numele Ungureanu — întâlnit la 1838 și în Băicoi — spune, de regulă, că respectivii au venit de peste Carpați, dar am întâlnit și cazuri mai complicate, unde unii dintre cei veniți din Transilvania au fost trecuți drept țigani sau chiar polonezi, cum am văzut prin Buzău. Încerc să văd ce contribuții culturale au adus acești migranți la consolidarea comunităților din județele pe care le-am menționat.

În al doilea rând, mi-ar plăcea să extind cercetarea cu partea de genealogie genetică, pentru a confirma că există un element specific transilvănean care contribuie, dincolo de partea culturală, și genetic la comunitățile extracarpatice. Cred că este o temă de cercetat toată viața, dar un prim studiu, prin sondaj, pe un eșantion restrâns de ungureni din diverse sate, s-ar putea face.

Sunt entuziasmat de planurile tale de cercetare. Unde vor fi publicate?

Rezultatele acestea se vor regăsi în teza de doctorat și poate într-o viitoare monografie a Băicoiului. Pot să dau și un mic spoiler: teza va discuta și legenda întemeierii locale, conform căreia la Băicoi ar fi coborât un cioban pe nume Baicu, de la care ar veni numele localității. Povestea asta are probabil un miez de adevăr, pentru că localitatea nu are urme vechi de locuire, deși este așezată într-o zonă propice, dacă ne luăm după teoriile lui Henri Stahl de formare a satelor devălmașe. Iar acest cioban coborât dincoace de Carpați este, de fapt, o micro-versiune a legendelor de descălecat ale Țării Românești și Moldovei, teză dezbătută, între alții, de Gheorghe Brătianu, în lucrarea lui despre tradiția întemeierii.

Teza de doctorat va fi publicată cu siguranță, iar acum, că am spus-o cu voce tare, îmi iau și angajamentul monografiei Băicoiului.